refuzul realitatii si pierderea in abstract

De ceva vreme incoace, abstractul este noul concret.

Indiferent daca se prezinta sub forma festivalurilor, literaturii, tablourilor sau pur si simplu sub forma stilului vestimentar, am ajuns incetul cu incetul sa adoptam o miscare careia nu-i putem verifica validitatea, ci in fata careia putem ridica din umeri pentru a ne da cu usurinta cu parerea.

Ma aflam intr-un local cu o prietena si am observat amandoua ca acesta era decorat cu o serie de tablouri abstracte, iar in spatele nostru un grup de tineri comentau pe seama lor:

,,Vezi particica aia neagra? Eu cred ca e o oaie.”

,,Ba nu, e un cap de om.”

,,Eu vad o scara”, zice al treilea.

Impreuna cu prietena mea ne-am indreptat privirile spre acel tablou si fiecare a dat nastere unei alte interpretari, iar atunci am constientizat ca iluzia oferita de arta abstracta este aceea ca desi pare sa ofere o sumedenie de intelesuri, lasa in urma golul unei mari confuzii.

Acest lucru ma determina sa ma intreb daca nu cumva am devenit ,,abstracti” si in comunicare sau in relationarea cu cei din jur in procesul de dezvoltare personala.

Folosim cuvinte in care nu stim daca intr-adevar credem si ii lasam pe ceilalti sa descifreze mesaje pe care ne e greu sa le transmitem. Poate ca pare mai interesant decat sa spunem direct ce avem de spus. Ne lasam chipurile acoperite de par punand o distanta intre noi si ceilalti, insa ne dorim sa fim abordati. In incercarea de a ne contura o imagine cat mai misterioasa, ne ratacim de noi insine.

Nu ar fi mai simplu sa spunem: ,,Nu imi doresc in acest moment o relatie cu tine” decat ,,Nu te pot ajuta”. Nu ar fi mai simplu sa rostim cuvintele ,,Imi esti atat de drag(a)” decat sa afirmam ,,Tu tii la mine”? Nu ar fi mai usor sa refuzam politicos decat sa acceptam, cu un zambet fals pe fata, sa facem un lucru pe care nu ni-l dorim?

Transmitem mesajul gresit, pe de o parte si ne dorim sa fim intelesi, pe de alta parte si apoi ne intrebam ce a generat haosul acesta din jurul nostru.

Intr-adevar, poate pentru anumite persoane acest stil de viata ,,neinteles” este unul autentic pe care il simt din strafundurile fiintei si in fata caruia nu au nevoie sa se justifice. Insa ce se intampla cu cei care doar se lasa purtati de acest val? Asteapta sa treaca pentru a intampina un altul? Daca aceasta este directia, atunci unde mai este elementul unic si profund care ne defineste individualitatea?

Cu cat suntem mai ,,ciudati”, cu atat originalitatea pare sa ne defineasca. Insa ce se intampla daca suntem surprinzator de tacuti, simpli si la locul nostru? Ce se intampla daca nu avem ,,acel ceva” care sa dea nastere etichetei sau etichetarii noastre?

Asa cum in pictura este mai usor sa desenam linii frante despre care sa afirmam ca reprezinta ,,drumul vietii” decat figura limpede a unui copil, asa si in viata de zi cu zi este mai la indemana sa ne indepartam de noi insine decat sa ne exprimam adevarul simplu.

Nu-mi dau seama: poate toate aceste povesti pe care le inventam despre noi insine nu sunt decat refuzul intalnirii cu noi, refuzul de a purta ochelarii potriviti pentru a vedea realitatea.

Sau poate reprezinta o capcana sau contureaza doar podul care se regaseste deasupra prapastiei dintre sinele si egoul nostru…voi ce credeti?