4 povesti pe care ni le spunem despre moarte
In randurile urmatoare, va vom prezenta parerea filosofului Stephen Cave despre viata si despre moarte, despre viata dupa moarte cat si despre povestile pe care acest traseu firesc le cuprinde:
“Am o intrebare:
Cine isi aminteste care a fost primul moment in care a constientizat ca va muri?
Eu imi amintesc.
Eram copil, iar bunicul meu a murit brusc. Imi amintesc ca am petrecut cateva nopti in pat intrebandu-ma ce s-a intamplat.
Ce insemna de fapt ca a murit? Unde plecase? Parea ca o gaura a realitatii s-a deschis si l-a inghitit. Dar apoi intrebarea care mi-a dat batai de cap despre moarte a fost:
Daca el murise, insemna ca lucrul acesta mi se putea intampla si mie? Putea acea gaura sa se deschida si sa ma inghita si pe mine? Putea sa se ascunda sub pat si sa ma inghita si pe mine in timp ce dormeam?
Ei bine, intr-un anumit moment, fiecare copil devine constient de moarte si isi pune intrebari legate de viata dupa moarte.
Acest lucru poate lua diferite forme, insa adesea apare in anumite etape. Ideea de moarte se dezvolta pe masura ce imbatranim.
Iar aceasta dezvoltare din copilarie reflecta dezvoltarea speciei noastre. Il putem numi blestemul nostru. Este pretul pe care il platim pentru ca reusim sa constientizam acest lucru.
Trebuie sa traim cu gandul ca cel mai urat lucru care ni se poate intampla se va petrece intr-o buna zi, ca lumea si visurile noastre vor lua sfarsit. Fiecare dintre noi traieste in umbra unei apocalipse personale.
Iar acest lucru este cu adevarat ingrozitor.
Si incercam sa gasim o cale de iesire.
Iar in cazul meu aceasta a venit atunci cand aveam 5 ani prin a-i pune cateva intrebari mamei mele.
In momentul in care am inceput sa adresez astfel de intrebari adultilor din jurul meu, raspunsul lor era un amalgam ciudat care facea din moarte ceva maret: “vei fi acolo sus si vei privi in jos spre noi”.
Ei bine, acest lucru nu suna foarte plauzibil. In acea perioada, obisnuiam sa ma uit la programe pentru copii. Mereu observam ca rachetele se duceau in spatiu, insa niciun astronaut nu mentiona ca s-a intalnit cu bunicul meu sau cu orice alta persoana care a murit.
Si desi eram speriat, ideea de a lua un lift existential pentru a-mi vedea bunicul parea mai buna decat aceea de a fi inghitit de vid in timp ce dorm. Asa ca am crezut-o, chiar daca mi se pare ca nu prea are sens.
Acest proces al gandirii despre moarte a continuat si dupa incheierea copilariei, fiind produsul a ceea ce psihologii numesc eroare sau confuzie (bias).
Aceasta confuzie apare intr-o modalitate care ne determina sa facem lucrurile in mod gresit, in care sa calculam sau sa judecam realitatea in mod gresit sau sa vedem ceea ce vrem sa vedem.
Iata cum aceasta confuzie este regasita in 400 de studii empirice:
Avem in vedere doua grupuri care seamana din anumite puncte de vedere. Unui grup ii reamintim ca va muri, celuilalt nu, iar la final le analizam comportamentele. Ceea ce observam este cat de confuze devin actiunile nacestora atunci cand au in minte gandul ca vor muri.
Si de fiecare data, rezultatul este acesta: Oamenii carora li se vorbeste despre moarte si li se reaminteste ca vor muri sunt mult mai predispusi sa creada povestile despre moarte care le transmit ca vor putea scapa si ca vor putea trai pentru totdeauna.
Sa luam un exemplu:
Un studiu recent a lucrat cu doua grupuri de agnostici. Subiectilor dintr-un grup li s-a cerut sa se gandeasca ca sunt morti. Celorlalti subiecti din cel de-al doilea grup li s-a cerut sa-si imagineze ca sunt singuri. Apoi li s-a cerut sa isi exprime din nou orientarea religioasa. Fiind pusi in fata mortii, cei din prima categorie erau de doua ori mai predispusi sa-si exprime credinta in Dumnezeu.
Acest lucru demonstreaza ca in momentul in care unui om i se reaminteste ca va muri, el se intoarce catre o religie, indiferent care este aceasta.
Iar eroarea despre care va vorbesc a conturat evolutia istoriei umane.
Teroia care se ascunde in spatele celor 400 de studii se numeste teoria managementului terorii, iar ideea care sta la baza acesteia este urmatoarea: oamenii dezvolta o serie de povesti despre lume pe care si le repeta pentru a reusi sa controleze la un nivel rational teroarea mortii.
In cele ce urmeaza, voi prezenta pe scurt cele 4 povesti despre moarte si voi incerca sa gasesc modalitatea in care acestea ne sunt repetate, generatie dupa generatie.
Prima poveste despre moarte este cea mai simpla. Dorim sa evitam moartea, ceea ce da nastere unei povesti nemuritoare care exista in fiecare cultura.
Fie ca vorbim despre Egiptul Antic, despre Babylon sau despre India, oricare dintre aceste culturi spunea povestea unei fantani a tineretii sau a unui elixir al vietii care ne promite nemurirea. In Europa, aceasta slujba revine alchimistilor, iar in zilele noastre, lasam nemurirea in seama stiintei.
In momentul in care hormonii au fost descoperiti acum 100 de ani, oamenii credeau ca tratamnetul cu hormoni poate vindeca boli si ca poate opri imbatranirea. In zilele noastre, ne punem aceasta paza in celulule stem, in ingineria genetica si in nanotehnologie.
Insa ideea ca stiinta va gasi un leac pentru nemurire este la fel de veche precum elixirul tineretii. Iar daca privim in urma la cei care au cautat un elixir al tineretii, cu siguranta vom observa ca au murit de ceva vreme.
Asa ca avem nevoie de un plan de rezerva, adica exact ceea ce este cel de-al doilea tip de poveste si anume, renasterea.
Aceasta pleaca de la idee ca sunt acest corp, ca detin acest organism fizic. Ca accept ca voi muri intr-o zi, dar cu toate acestea, ca voi renaste si ca voi lua totul de la capat. Cu alte cuvinte, pot proceda ca Iisus.
Iisus a murit, a stat 3 zile in mormant, dupa care s-a ridicat si a trait din nou. Dorinta noastra de a crede si aceasta poveste este atat de mare incat ne legam de ea si in era stiintifica in care traim.
In zilele noastre, unii considera ca un dumnezeu omnipotent ii va salva, in timo ce altii considera ca un om de stiinta omnipotent va face acest lucru.
Pe de alta parte, pentru unii ideea renasterii este mai mult decat pot duce. Ei nu vad de ce corpul nostru ar fi o garantie a unei vieti viitoare, asa ca lasa deoparte aceasta idee pentru a face loc celei de-a treia povesti despre moarte: de a trai conform sufletului nostru.
Desigur ca vor exista scepticii care vor anula rapid aceasta idee, ceea ce da nastere celei de-a patra povesti despre moarte, poveste ce sugereaza ca esenta noastra umana depinde de o anumita parte a coprului, creierul nostru. Acesti sceptici isi vor gasi confortul in cea de-a patra poveste si anume in mostenirea sau ecoul pe care il lasa faptele lor precum luptatorul grec Ahile care si-a dat viata pentru a ramane in memoria urmasilor sai.
Aceasta cautare a faimei este mult mai usor de dobandit in ziele noastre. nu este nevoie sa mai fim eroi pentru a ramane in memoria celorlalti. Tot ce avem nevoie este o conexiune la Internet si o pisica. (Rasete).
Pe de alta parte, altii prefera o mosternire biologica – copiii. Sau poate prefera sa traiasca intr-un trib. Dar si in acest caz exista exceptii precum Woody Allen care afirma: “Nu vreau sa traiesc in inima oamenilor, eu vreau sa traiesc in apartamentul meu.”
Asadar, acestea sunt cele patru povesti nemuritoare de baza, iar eu am incercat sa o repovestesc pe fiecare in parte pentru a se integra in contextul zilelor noastre.
Intrebarea este daca suntem sortiti sa traim o viata conturata de frica si de negare si daca putem depasi aceste mituri despre moarte.
Filosoful grec Epicur considera ca putem face acest lucru:”Moartea este nesemnificativa deoarece atunci cand noi suntem aici, ea nu este, iar atunci cand moartea este aici, noi am disparut deja.”
Aceste cuvinte sunt foarte des citate, insa este dificil sa le interiorizam cu adevarat deoarece insasi ideea ca nu vom mai fi este greu de imaginat. 2000 de ani mai tarziu, filosoful Wittgenstein afirma ca “Moartea nu este un eveniment in viata. Noi nu traim ca sa experimentam moartea. In acest sens, viata nu are sfarsit.”
Consider ca este folositor sa privim viata ca pe o carte: Asa cum o carte este marginita de copertele sale de inceput si de sfarsit, asa se regaseste si viata noastra intre limitele nasterii si ale mortii si chiar daca o carte este limitata de un inceput si de un sfarsit, personajele sale nu ii cunosc granitele.
Ele cunosc doar momentele care le contureaza povestea, chiar si atunci cand cartea este inchisa. Astfel, personajele din povesti nu se tem sa ajunga la ultima pagina a cartii.
Ne putem imagina cartea vietii noastre, copertele sale, inceputul si sfarsitul, nasterea si moartea noastra. Putem cunoaste doar momentele dintre aceste limite, momentele care ne creaza viata. Si nu are sens sa ne temem de ce se ascunde dincolo de carte sau sa ne intrebam daca acea carte contine o poveste amuzanta sau o legenda. Singurul lucru care conteaza este ca noi cream o poveste buna.
Multumesc.
