compasiune
Dezvoltare personala

Intre autocompatimire si compasiune

intre-autocompatimire-si-compasiune

intre autocompatimire si compasiune

Gandindu-ne la conceptul de autocompatimire, pendulam intre cele doua notiuni intre care tindem deseori sa ne pierdem: mila si compasiune.

Indiferent cat de subtila este granita dintre cele doua notiuni, atunci cand intervine propria persoana, lucrurile par sa aiba de fiecare data o alta ordine, certitudinile pur teoretice transformandu-se in firicelele de nisip ale indoielii.

In momentele in care nu mai putem lupta, luam o pauza.

Insa aceasta oprire vine insotita de numeroase framantari, temeri, ganduri despre care simtim ca nu ne apartin, cuvinte care par sa nu fie rostite de propria voce… si observam astfel ca etapa despre care afirmam ca ar fi, in sfarsit, un moment respiro este chiar mai epuizanta decat etapa din care tocmai am iesit.

In acest vartej, gasim timpul pentru autocompatimirea pe care inainte o refuzam, tinand capul in fata si umerii drepti. Acum avem timp sa ne plangem de mila, avem timp sa ne imbratisam si avem timp sa cerem sprijinul celor din jur.

Si indiferent daca aceste lucruri sunt atribute ale egoului, este firesc sa le simtim si sa le acceptam. Poate ca acesti doi pasi sunt cei care ne indeamna uneori sa mergem mai departe.

Sunt sigura ca i s-a intamplat acest lucru fiecaruia dintre noi. Si poate ca li se intampla in continuare celor care muncesc si ajung acasa tarziu in noapte, fara a se mai putea bucura de sarutul sotiei deja adormite.

Sau este cazul copiilor care muncesc de la varste fragede pentru a-si intretine familiile si se intreaba daca se vor mai simti vreodata copii. Sau cazul celor care, dupa fiecare despartire, se simt din ce in ce mai goi, incapabili sa-si umple fiinta de sentimentele frumoase pe care le simteau o data…

Ma intreb oare ce ne determina sa depasim autocompatimirea si sa mergem mai departe? Ce ne determina, intr-un final, sa ne stergem lacrimile si sa zicem: ,,Gata! Mi-a ajuns cat am suferit, acum vreau sa depasesc starea asta si sa fac ceva pentru mine!”.

Din ceea ce am observat, deseori depasim astfel de momente atunci cand ne lasam ajutati de un element din exterior: de vorbele unui prieten, de o carte motivationala, de un film care ne schimba perspectiva…insa intrebarea mea este: ne putem ajuta oare singuri?

Putem fi proprii salvatori atunci cand este nevoie sa facem acest lucru? Putem pune cap la cap mangaierile celorlalti si actiunea noastra pentru a merge mai departe? Putem conta pe noi inainte de a conta pe ceilalti?

Inca nu am primit raspunsuri concrete la aceste intrebari…deoarece fiecare confirmare este urmata la scurt timp de un eveniment care ne arata exact opusul…

Poate ce viata insasi flutura steagul impacarii de undeva din fundal, spunandu-ne ca rolul nostru nu este neaparat acela de a intelege…poate ca desi existenta insasi se dovedeste intelegatoare in fata propriei compatimiri, tot ea este cea care ne arata ca raspunsurile nu se afla in mintea noastra, ci undeva sub cerul liber, in momentele in care incetam sa mai cautam ceva.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *