iesirea din capcana complimentelor
Ati cazut vreodata in capcana complimentelor? Da, cu siguranta ati cazut. Si cu siguranta ati mers mai departe cu ochii plini de lacomie, chiar daca v-ati julit genunchii egoului. La urma urmei, ne impiedicam si mergem mai departe, nu-i asa? Si cu cat adunam mai multe complimente, cu atat ne impiedicam mai tare…
Capcana complimentelor poate fi construita de oricine si oricine poate cadea in ea cu usurinta. Stiu, stiu…vreti mai multe detalii. Sa incepem, asadar.
Sunt doua ustensile de baza care fac ca aceasta capcana sa functioneze: falsa modestie si etichetarea continua in care intram, ambele putand fi constientizate sau nu; totul depinde de gradul de receptivitate a celor complimentati.
Sa luam un exemplu. Atunci cand auzim pentru prima data in viata noastra vorbe frumoase la adresa unui aspect pe care l-am neglijat pana atunci, avem tendinta de a fi surprinsi ca cineva este profund impresionat de o trasatura pe care noi nu o consideram speciala. Si chiar daca neglijam sau tratam cu o usoara superficialitateacest aspect, pe masura ce suntem complimentati de persoane diferite, atat perceptia cat si atentia noastra fata de acel lucru se schimba.
Iar ceea ce este cu adevarat ciudat este ca, in scurt timp, in urma vorbelor magulitoare care ne-au gadilat egoul, vom ajunge sa accentuam acel aspect atat de mult incat nu va mai fi cu adevarat valabil in ochii celorlalti.
Si asa ajungem sa ne accentuam talia perfecta (nu era de ajuns ca era perfecta, trebuia accentuata), glasul feminin, parul frumos, picioarele lungi, zambetul inocent…Dar cu cat incercam sa le scoatem mai mult in evidenta, cu atat misterul si naturaletea cu care le-au descoperit ceilalti au disparut incetul cu incetul…
Mi-as dori sa fiu inteleasa in cele exprimate. Stiu ca de foarte multe ori avem problema de a accepta complimentele din cauza unei stime de sine scazute, insa ceea ce doresc sa mentionez aici este amprenta pe care ceilalti si-o lasa asupra noastra si eticheta pe care ajungem sa o purtam cu noi insine si in care dorim sa ne incadram pentru a fi pe placul celorlalti.
Si chiar daca aspectele fizice pot fi trecute mai usor cu vederea, capcana se adanceste in ceea ce priveste complimentele ce vizeaza sufletul noastru (nu este oare un pleonasm sa ne complimentam sufletul?), felul nostru de a fi, energia pe care o transmitem celorlalti.
Daca mai multe persoane ne spun in mod repetat ca suntem o prezenta luminoasa, atunci cand vom fi tristi sau nervosi, vom avea tendinta de a reprima aceste emotii negative pentru a ne incadra in tiparul conturat de ceilalti.
Pentru a le ,,demonstra” celorlalti ca suntem asa cum cred ei, ne vom inghiti furia, supararea, durerea, tristetea. Si va intreb atunci: cine pe cine pacaleste in aceasta poveste?
Poate ca din dorinta de apartenenta, din nevoia de siguranta, din dorinta de a fi pe placul celorlalti, ne asumam diferite comportamente. Dar pe masura ce procesul interiorizarii nu se petrece, obosim. Iar asta se vede usor pe fetele noastre…
Nu e ciudat ca uneori auzim vorbe atat de frumoase despre noi in momentele in care ne asteptam mai putin? Nu e ciudat ca cineva reuseste sa vada dorinta noastra de a sari in ajutorul celorlalti chiar daca ne vede in acelasi timp si epuizarea? Nu e ciudat ca ochii nostri raman frumosi chiar daca sunt absenti? Nu e ciudat ca cineva ne poate aprecia bunatatea chiar in momentul in care noi consideram ca am savarsit cea mai urata fapta din lume? Cuvintele sunt atat de inselatoare…ne determina sa ne inselam pe noi cu noi insine si sa incepem sa cautam vinovati in exterior.
Poate ca mana salvatoare care ar putea indeparta capcana complimentelor de noi insine ar fi incercarea de a ne detasa de acestea. Poate ca atunci cand cineva ne spune ca suntem cea mai interesanta sau expresiva persoana pe care a intalnit-o, ar fi mai usor sa multumim si sa mergem mai departe. Sa lasam cuvintele in taramul cuvintelor…Cu siguranta vom ramane la fel de interesanti.
