dependenta de propria drama

Tuturor ne plac filmele, insa dependenta de dramele din viata noastra este mai puternica decat orice scenariu de film dramatic.

In fiecare zi imi spun povestea. Iar in fata povestii mele, ceilalti se aseza cu picioarele incrucisate pentru a o rosti pe al lor. Desi stam cu totii in cerc si parem sa ascultam ce au altii de spus, nu ne intereseaza decat un singur moment: acela in care vine randul nostru sa spunem ce avem de spus. Iar daca drama celuilalt este cutremuratoare, ne dorim din suflet ca drama noastra sa fie si mai sfasietoare, astfel incat toata atentia sa fie asupra noastra…

Oare nu facem acest lucru in fiecare zi?

Atunci cand o prietena isi expune sufletul in timp ce ne povesteste despre cat de putin se simte iubita in relatia ei, nu cumva incepem si noi sa enumeram defectele partenerului nostru? Oare cand cineva se plange de durerile de spate pe care le are nu incepem si noi sa facem o recapitulare a tuturor durerilor noastre de cap, de parca motto-ul nostru ar fi ,,vrei in sabii sa ne duelam sau in dureri sa ne plangem”? Oare cand o alta cunostinta se plange ca nu are suficienti bani sa traiasca, nu ne alaturam si noi, plangandu-ne ca nu avem suficienti bani sa calatorim?

Alegandu-ne povestea, uitam diferenta dintre o drama nascuta dintr-o nevoie reala, dureroasa, poate chiar disperata si o drama nascuta din lipsa de atentie sau lipsa de activitate.

Astfel, patrundem intr-un automatism al exagerarii, crezand ca plangandu-ne si noi de mila, il putem sustine mai bine pe celalalt. Dar nu facem decat sa scriem filele unei carti care, desi se vrea autentica, este cat se poate de falsa. Care desi trebuia sa se contureze intr-un roman realist, se dovedeste intr-un final a fi cea mai pura fictiune.

Si atunci ne mai putem plange ca nu stim cine suntem si ca nu ne cunoastem cu adevarat?

Poate ca in loc sa alegem sa traim drama altuia, am putea macar sa incercam sa delimitam granitele dintre povestea noastra si povestea celorlalti. Am putea sa ne intrebam, dupa ce i-am ascultat povestea: ,,Cat din mine a intervenit in povestea ta?” sau ,,Cat am preluat din povestea ta pentru a o contura pe a mea?”

Cu totii ne identificam cu o mai mica sau mai mare drama pe care o purtam cu noi.

Unii plang dupa relatiile esuate, altii sufera din cauza bolii incurabile cu care se lupta. Unii isi pot dramatiza legatura dureroasa cu parintii, iar altii pot suferi pentru faptul ca si-au pierdut ambii parinti. Unii se pot plange ca nu au suficiente haine pentru a le schimba in fiecare zi, in timp ce altii merg desculti iarna.

Ne putem dramatiza atat de bine conditia si putem juca  acest rol cu atata convingere incat toata sala sa se ridice si sa ne aplaude cu putere si entuziasm, iar noi sa ramanem singurii care, in ciuda interpretarii perfecte, simtim un gol neinteles, un gol al pierderii…

Putem oare delimita o drama adevarata de o drama falsa? Atata timp cat este traita cu intensitate, deja nu mai conteaza granitele ei…ea deja este creata si traita…Un adult ingropat in datorii priveste nervos spre adolescentul a carui unica drama este depasirea timiditatii pentru a darui cuiva drag o floare…

Poate ca dramele nu ar trebui rostite. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru este simplul fapt ca sunt traite, iar in unele momente puterea cuvintelor devine atat de limitata incat stim ca ceea ce simtim inauntrul nostru este singurul Cuvant care poate fi rostit.

Iar atunci cand li se da un glas mai strident decat ar trebui sa il aiba, poate ca dramele nu ar trebui ascultate. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru este constientizarea faptului ca persoana care isi repeta la nesfarsit durerea este cea care a inceput sa-si indrageasca, mai mult decat e cazul, propria poveste.