dependenta de parinti incotro
Dependenta de parinti apare adesea sub o forma atat de ascunsa incat cu greu ne dam seama ca suntem prinsi intr-o capcana. Poate lua forma unei false iubiri, a unei griji exagerate, a atasamentului sau a unei zone deconfort numita afectiune.
Se intampla ca in procesul de dezvoltare personala parcurs sa observam ca indiferent unde ne va purta vantul vietii, sursa problemelor, dar si a aspiratiilor noastre revine undeva in sanul familiei, gata sa fie din nou dezgropata pentru a fi scoasa la suprafata.
Deseori stim ca familia este locul care ne va oferi un raspuns, care ne va proteja si care ne va ingriji ranile atunci cand va fi nevoie. O mama ar face asta pentru copilul sau, iar un tata ar crea scuturi de protectie in jurul acestuia doar pentru a avea grija de el.
Rolul de parinte se indeplineste astfel in mod inconstient, iar parintii uita adesea sa se intrebe daca nu cumva problemele noastre sunt doar ale noastre si ar fi mai bine pentru noi ca ei sa nu se implice. Deoarece vor sa stie ca proprii copii sunt bine, sunt dispusi sa treaca peste liberul arbitru al acestora, refuzandu-le oportunitatea de a-si invata propriile lectii.
Si uneori e confortabil sa-i lasam pe ei sa aleaga pentru noi.
E comod sa ne faca ei cumparaturile sau sa ne trimita mancare si nu ne deranjeaza nici daca mai primim bani din cand in cand de la ei…Insa ce se intampla in momentul in care noi dorim sa actionam iar ei intervin deoarece le-am dat voie sa ne patrunda prea mult viata?
Ce se intampla atunci cand ne simtim blocati in propria independenta, in momentul in care a venit timpul pentru noi sa zburam spre dorintele noastre?
Sunt cazuri in care parintii aleg facultatea copilului sau partenerul de viata pe care acesta il va avea. Sunt cazuri in care parintele isi obliga copilul sa aleaga intre el si sotul sau sotia sa.
Sunt cazuri in care boala unui parinte este cel mai la indemana pretext pentru ca acel copil sa-si uite existenta si sa se lege de el in speranta de a-l ajuta. Toate aceste exemple nu sunt decat expresia unei dependente nefavorabile, nefructuoase poate chiar distructive.
Iar apoi apare calvarul. Apar reprosurile ambelor parti, ale copilului care isi doreste sa iasa din sanul familiei pentru a descoperi ce ii poate oferi lumea din afara si ale parintelui care isi etaleaza sacrificiile pe care le-a facut pentru indeplinirea dorintelor celui dintai.
Cu siguranta este dificil sa ne privim parintele in ochi si sa-i spunem cele mai crude cuvinte celui pe care il mangaiam candva. Poate ca suferinta lui, amestecata cu suferinta noastra, ne poate determina sa nu mai realizam care sunt propriile ganduri si cum ar fi indicat sa actionam in aceasta situatie…si pentru ca, uneori, ceea ce ar fi favorabil pentru noi s-ar dovedi daunator lor si invers.
Acest sir al compromisurilor nu devine decat un amalgam de regrete si frustrari, iar zambetele membrilor familiei din albumele de fotografii devin atat de sterse si dureroase incat sunt cu usurinta uitate…
Mi-e greu sa cred ca nu exista nicio solutie. Mi-e greu sa cred ca legaturile atat de frumoase care existau candva intre noi devin otravitoare. Poate ca nu avem niciun drept sa le cerem mai mult decat ne pot oferi doar pentru ca sunt parintii nostri, la fel cum nici ei nu au niciun drept sa ne spuna sa ramanem continuu intepeniti, doar pentru a fi alaturi de ei.
Oare putem scapa de aceasta dependenta? Sau mai mult, oare in momentul in care vom fi convinsi ca ne-am eliberat de ea, vom ajunge sa ne raportam la fel la copiii nostri,si sa repetam aceleasi greseli ale parintilor?
Am fost invatati ca vom avea o viata mai buna si fericita daca ne onoram parintii. Inainte de a face acest lucru, mai intai de toate trebuie sa ne recunoastem propriile sentimente si sa ne eliberam de resentimente. Poate ca acesta este cel mai inteligent lucru pe care il putem face din punct de vedere emotional pentru a reusi sa pastram o relatie sanatoasa atat cu ei, cat si cu noi insine.
Voi ce parere aveti?
cred ca e important de clarificat ce inseamna a onora parintii,
care sunt responsabilitatile reale ale parintilor,
care sunt responsabilitatile copiilor fata de parinti, si multe alte aspecte ale acestei relatii care isi pune amprenta asupra intregii vieti a unui individ.
Cred ca multe fatete ale acestei relatii sunt influentate de nevoi ale societatii si nu ale individului,de cutume religioase, difera de la o civilizatie la alta, etc. E o relatie ale carei fatete ar trebui dezbatute pe larg.
da, asa este. subiectul este mult prea profund, tocmai de aceea am deschis anumite portite pentru a ne pune cateva intrebari. multumim pentru ceea ce ne-ati impartasit.
Am trecut prin experienta “ruperii cordonului ombilical” in postura de copil. E foarte dureros de ambele parti. Parintii se simt respinsi, ca si cum copii nu ar mai avea nevoie de ei, sint suparati ca fii lor nu respecta sabloanele. Din postura de copil, am simtit fringindu-mi-se aripile.
Eu am invatat sa pun limite, sa-mi protejez “patratica”, ei au invatat sa ma “suporte”. Am invatat sa traim impreuna.
foarte frumos. poate ca acesta este lucrul pe care ar fi indicat sa-l facem cu totii, insa este destul de dificil in acelasi timp.
Da, este greu si devine si mai greu atunci cand copilul devine la randul lui parinte. Si dorind sa se diferentieze de familia de origine, pentru a putea fi la randul lui un parinte “altfel”, conflictele se dubleaza si reprosurile imbraca si alte “fatete”. Iar propriile culpe si reprosuri ale parintilor, prin raportare la actuala societate, se revarsa la orice “mic si insignifiant” conflict. Se spune “sa spui ca parintele si sa faci ca tine”. Asta nu inseamna falsitate si minciuna? Si prin dezvoltare personala doresti sa te reconstruiesti altfel, sa ai curajul sa exprimi adevaratele tale sentimente fara a rani sentimentele celuilalt. Poti sa faci asta mintind? Si ca sa poti minti, nu trebuie cumva intai sa te minti pe tine pentru a putea fi mai convingator cu ceilalti? Mie mi se pare foarte dificil, daca nu imposibil. De ce? Pentru ca aceasta legatura implica cuvantul “relatie”. Si relatia implica cel putin doua persoane. Si ce faci daca una dintre parti refuza sa accepte acest lucru, considerand ca asa nu mai are niciun rost in viata si accentuandu-si propria depresie? Iar cealalta parte poate ramane indiferenta? Eu cred ca prin insasi constientizarea unei relatii bolnave poti schimba ceva, macar in relatia cu proprii copii. Si asa poate ca si viitorul va fi altfel.
Sunt parinte, dar nu mi se pare greu sa ii doresc copilului meu sa fie independent si puternic. Sunt constienta ca acest lucru nu se poate realiza daca il tin legat de mine. Oare nu asta ar trebui sa fie cea mai mare bucurie pentru un parinte? Sa vada cum copilul sau se descurca singur si este increzator in el? Este trist atunci cand problemele interioare ale unui parinte il fac sa nu poata fi fericit decat cu pretul libertatii propriului sau copil.