Cum ar fi o lume fara minciuna?

cum ar fi o lume fara minciuna

Ieri vorbeam cu cineva care mi-a adresat la un moment dat, oarecum retoric, intrebarea: “Oare cum ar fi o lume in care nu am putea sa mintim?”

O idee seducatoare, la prima vedere, insa ceva din mine nu s-a simtit confortabil la ideea unei sinceritati totale si absolute careia ar trebui sa-i facem fata, in fiecare moment.

Pentru ca, imediat, un noian de intrebari mi-au aparut in minte:

Oare am putea sa gestionam nevoia de a fi sinceri permanent cu ceilalti? Oare am putea primi din suflet, in fiecare moment, sinceritatea celorlalti? Oare am putea face fata sentimentului de a fi permanent expusi in fata celor din jur? Ca si cum am fi obligati sa stam goi in fata unor oameni pe care nu-i cunoastem? Oare am putea sa gestionam un asemenea nivel de vulnerabilitate continua?

Desigur ca m-am gandit si la celebrul film in care Jim Carrey interpreteaza rolul unui avocat caruia i se complica viata extraordinar de mult in momentul in care nu mai poate minti, in urma unei dorinte a fiului sau de ziua sa de nastere.

Si iarasi m-am intrebat: ni s-ar simplifica sau ni s-ar complica viata, daca nu am mai putea sa folosim nicio minciuna, incepand de maine?

Probabil ca ni s-ar simplifica, in prima instanta.

Am avea astfel prilejul sa facem o selectie a persoanelor din jurul nostru, pentru ca, dintr-o data, nu vom mai putea avea in jurul nostru decat persoanele pentru care sinceritatea noastra nu este prea mult. Si a caror sinceritate nu este prea mult pentru noi.

Apoi, am face o serioasa economie de energie pe care o investim de obicei in a ascunde adevarul a ceea ce simtim si credem in fiecare situatie. Am putea, in sfarsit, sa exprimam tot ceea ce a ramas neexprimat in noi, de ani de zile.

Desigur, aici ar interveni o mare problema, pentru ca in momentul in care ne-am permite sa explodam astfel, in lipsa filtrelor si a defenselor personale pe care le avem cu totii, probabil ca am provoca un cataclism emotional la nivel mondial.

Si ce sa mai vorbim despre cataclismele emotionale mai mici, pe care le-am provoca in familiile noastre, de exemplu, daca am fi nevoiti sa spunem toate adevarurile pe care le-am ascuns, poate, din dorinta de a-i proteja si de a nu-i rani pe cei dragi?

Minciuna a ajuns sa fie mecanismul nostru de aparare cel mai drag pe care il folosim involuntar, aproape in fiecare conversatie, de la a spune unui prieten ca suntem obositi si vrem sa amanam intalnirea cu el, cand de fapt nu avem niciun chef sa-l vedem, pana la a ne spune permanent ca viata noastra e in regula, cand de fapt tot ce ne vine sa facem este, poate, sa urlam de durere si frustrare in fiecare zi.

E firesc ca in dorinta noastra de a ajunge la un miez mai autentic din propria noastra fiinta sa ne intrebam cum ar fi daca nu am mai putea minti. Dar ar trebui sa ne intrebam si cati din noi ar putea sa gestioneze un astfel de trai intr-o lume utopica.

Cati dintre noi ne putem asuma un astfel de nivel de autenticitate dus la extrem? Cati dintre noi s-ar simti in siguranta si ar fi suficient de robusti interior pentru intalnirea cu o lume dureros de sincera?

Pentru ca, dincolo de toate, minciuna ne ajuta uneori sa decidem cat, cum si cand dezvaluim parti vulnerabile din noi si in fata cui.

Ne ajuta sa decidem in fata cui sa ne protejam si in fata cui sa fim sinceri. Cu cine ne simtim in siguranta si cu cine nu.

Este o protectie de care multi dintre noi mai avem inca nevoie. Este un mecanism care ne face umani. Pe care uneori il folosim in exces, mintind cu prea multa usurinta pe oricine, oricand si la orice pas, pentru ca suntem terorizati numai de gandul de a nevoiti sa expunem, in necunoscut, parti din noi insine.

Si desi nu traim inca intr-o lume in care minciuna nu exista si nici nu stiu daca vom ajunge prea curand acolo, traim sigur intr-o lume in care simtim cand suntem mintiti si in care ceilalti simt atunci cand noi mintim.

Este ca un fel de adevar universal valabil, care nu trebuie spus, pentru ca deja se stie de existenta lui: minciuna se simte intotdeauna.

Asadar, atunci cand suntem tentati sa mintim, ar trebui sa ne intrebam: imi pasa daca celalalt simte ca a fost mintit de mine? este corect pentru persoana din fata mea? in ce fel ma arat pe mine in relatie cu celalalt? ce spune despre mine dorinta mea de a-l minti?

Si, la fel, putem sa intrebam atunci cand suntem mintiti: oare cat de frica iti este sa te arati asa cum esti, incat e nevoie sa te protejezi de mine, mintindu-ma?

Cred ca cel mai trist adevar este acela ca suntem atat de obisnuiti sa fim mintiti, incat ne e greu sa acceptam sinceritatea totala a altcuiva.

Acuzam pe nedrept, doar pentru ca am fost mintiti de prea multe ori. Ne e inca greu sa ne raportam la posibilitatea existentei unei lumi a autenticitatii maxime. Si cred ca ar fi greu sa-i acceptam existenta, chiar daca am avea-o in fata ochilor, in fiecare zi.

Dar poate ca ar trebui sa incepem sa ne comportam, cel putin fata de noi insine, ca si cum am trai intr-o lume in care ne-ar fi imposibil sa mai mintim.