Privesc cu ochi obositi norii ce trec in graba pe cer.
Sunt intr-o aliniere perfecta parca menita sa spulbere zborul linistit al pasarilor.
Ma intreb: oare cat de mult alergam catre propria persoana?
Cat de mult stam sa privim linia de start inainte sa pornim?
Alergam in fiecare zi, necontrolat, intr-un vartej ametitor de stari, sentimente, griji si intrebari.
Ne oprim abia cand oboseala isi spune cuvantul.
Ce cautam de fapt?
Ne-am intrebat vreodata oare ce vrem cu adevarat?
Si daca da, stim sa dam curs raspunsului?
Ma indoiesc de acest lucru.
Stiu ca este mai usor sa primim decat sa oferim, stiu ca este mai comod sa stam si sa asteptam acel „ceva” decat sa actionam pentru el. Si norii tot trec nu se opresc.
Cat din ce se afla in jurul nostru ne este de folos?
Imi place sa cred ca viata nu-i un fel de armata menita sa ne disciplineze ci doar aceea etapa care sa ne ofere posibilitatea de a ne trai propriile povesti.
Fiecare ia din aceasta oferta ce crede ca-i este de folos.
O singura data invatam sa vorbim, sa mergem si poate sa si traim.
Ne mai adie din cand vantul pe chipuri pentru a ne aduce aminte ca existam cu un scop…ca tot ce trece prin noi ne modeleaza caracterul.
Exista o bucatica in interiorul nostru care nu are nevoie de reguli si dovezi pentru a actiona.
Pe semne ca trebuie sapat serios pana la raspuns, din moment ce ne lasam dusi de val in fiecare zi.
Ne ascundem ranile, partile vulnerabile care dor din mandria de a nu ne lasa prinsi cu garda jos.
Afisam caractere diferite de structura noastra din vesnica teama de a arata ca suntem umani.
Ajungem in timp sa purtam masti stridente, vulgare care ne acopera chipul.
Pierdem oameni dragi asteptand sa ni se faca dreptate.
Unde oare am disparut?
Si pana cand o sa ne ascundem de adevar?
Norii de pe cer vor disparea doar in momentul in care vom avea curajul sa-i privim.
Pana atunci insa poate trebuie sa varsam lacrimi, sa pierdem, sa luptam, sa acceptam si sa invatam din toate cate un pic.
Mari-utilizator Aimee.ro