Relatii

Povestea fetitei obosite

Povestea fetitei obosite - aimee.ro resurse pentru dezvoltare personala si evolutie spirituala
Era odata o fetita foarte obosita. Foarte obosita pentru ca, nu stiu daca voi stiti, dar este foarte obositor sa fii mereu prins intre doua tristeti. Probabil o sa ma intrebati: “ Dar cum este posibil asa ceva?” O sa incerc sa va explic.

Pe de o parte exista un tata. Un tata destul de deosebit, in sensul in care simtea nevoia sa minta, adica sa ascunda realitatea. O realitate pe care o arata fetitei lui, destainuindu-i faptul ca avea un copil in alta parte, cu alta femeie, cerandu-i in acelasi timp sa nu cumva sa ii spuna si mamei ei, care era sotia lui.

Impunanadu-i astfel sa pastreze tacerea, ii producea o suferinta foarte mare fiicei lui, care astfel avea impresia ca este complice la tradarea mamei ei. In acelasi timp, fetita avea sentimentul ca trebuie sa-si ajute tatal, sa aiba grija de el, sa fie intr-un fel responsabila pentru el.

Se intampla uneori ca unii copii sa joace rolul de parinti, sa treaca pe langa propria lor copilarie, sa traverseze adolescenta si chiar si viata lor de adult consacrandu-se cu devotament unuia sau altuia dintre parintii lor.

Pe de alta parte exista si o mama. O mama care isi interzicea foarte multe lucruri, care ramanea prinsa in dependenta de propria ei familie, obligandu-se sa vegheze asupra acesteia, o mama care intelegea pe toata lumea, pe sotul ei, pe copii si care uita sa-si traiasca propria existenta. Pe fata ei se citea o tristete foarte veche.

 

Iar cum nu se ocupa de aceasta tristete, o purta cu ea si chiar o impunea si celor din jurul ei. Cum credeti ca ar fi putut fiica ei sa isi asume riscul de a fi fericita, vazand mereu acea tristete sub ochii ei?

Nu stiu cum va depasi fetita situatia aceasta dificila, daca va indrazni sa inapoieze, fiecaruia dintre parintii sai responsabilitatea pentru propria lor viata.

Daca, de exemplu va gasi, doua perle diferit colorate, una reprezentand viata tatalui ei, cealalalta viata mamei ei, pe care sa le impacheteze si sa le dea fiecaruia, impreuna cu un biletel pe care sa scrie:

“Mama, prin acest gest iti restitui responsabilitatea pentru propria ta viata, nu mai vreau sa o port in mine, este mult prea greu pentru mine, prea plina de angoase.”

“Tata, prin acest obiect iti dau inapoi responsabilitatea pentru propria ta viata, nu mai vreau sa o port eu in locul tau. “

Poate voi, cei care cititi aceste randuri, sa stiti ca exista o varsta la care copiii trebuie sa accepte sa isi lase parintii sa creasca. Este drumul firesc in procesul de dezvoltare personala si evolutie spirituala.

Dar, cum voi nu va simtiti vizati probabil, o sa ma intrebati totusi: “Dar ce legatura au toate acestea cu tristetea despre care vorbeai?”

Este foarte simplu: atunci cand primim o violenta, fie ca este verbala, fizica sau morala, cum este in acest exemplu, inmagazinam in noi foarte multa furie. Dar cum aceasta este indreptata inspre persoane iubite, precum tata sau mama, este adeseori refulata. Se intoarce impotriva noastra si se transforma in tristete.

Atunci cand tristetea este foarte densa, cenusie, lipicioasa, este de fapt vorba despre furia transformata in tristete, deoarece nu putea fi exprimata. Astfel, acea tristete ce nu a putut fi spusa, ocupa uneori intreaga fiinta a unui copil sau a unui fost copil.

Poveste din “Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”, Jacques Salome, Editura Ascendent

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *