Relatii

Nimic, niciodata, nu e cu adevarat pierdut

nimicnuepierdut
Una din prietenele mele care mi-a oferit multe momente de prietenie de-a lungul timpului mi-a reprosat ca o jignesc adesea prin atitudinea mea legata de diverse lucruri si ca nu am grija de sufletul ei sensibil, foarte usor de ranit. Bineinteles ca, dupa aceasta marturisire, a urmat o lunga discutie in contradictoriu in care eu am sustinut ca asta sunt, am curajul sa-mi spun adevarul personal in orice conditii, oriunde si oricand, fara sa ma intereseze pe cine ranesc. Si ca, atunci cand cineva se simte ranit cand eu spun ce cred, fara ca eu sa fi avut nici cea mai mica intentie de a ataca acea persoana, modul in care acea persoana isi gestioneaza propriile sentimente ranite e in totalitate responsabilitatea ei.

Dupa ore aprinse de discutii, ne-am despartit, fara sa ajungem la nicio concluzie pasibila de a reface puntea intre sufletele noastre care se stiu de aproape 15 ani. Asa ca ma intreb: care a fost lectia pentru mine in aceasta situatie? Oare nu ne aflam zilnic intr-o astfel de situatie, in relatiile noastre? Oare merita sa continuam relatii cu cei care asteapta de la noi validare continua, pentru ca nu si-o pot oferi singuri? Oare ne oferim suficient noua, incat sa nu mai avem pretentii de la ceilalti? Oare exista prieteni cu adevarat? Sau ne cream, dupa chipul si asemanarea noastra, oglinzi care sa ne arate, la fiecare pas, ce puncte oarbe mai avem, in lucrul cu noi insine? Oare e justificat sa avem pretentii de la ceilalti, in numele unei asa-zise prietenii adevarate?

In ultimul timp imi zic din ce in ce mai des, ca nu exista prieteni, ci doar momente de prietenie. Poate ca este o idee de care ma tin strans ca de un mecanism de aparare care sa ma protejeze de vreo eventuala dezamagire in relatiile mele de prietenie. Poate, insa, se oglindeste si o farama de adevar in acest lucru. Pentru ca uneori vrem de la prietenii nostri ceea ce doar noi insine ne putem oferi. Vrem de la prietenii nostri sa nu ne raneasca, sa ne trateze frumos, sa le pese, sa ne asculte, sa fie intotdeauna acolo, pentru noi, cu sufletul deschis, sa se uita in ochii nostri si sa stie ce avem nevoie, la orice ora din zi si din noapte.

Dar, Doamne, cum putem cere asta de la altcineva, in afara de propria persoana? Cum putem delega pe cineva cu oblojirea propriilor noastre rani si cum putem lasa carnea vie din sufletul nostru pe mana altcuiva, in speranta ca va sti el mai bine cum sa o transforme intr-o cicatrice mai putin dureroasa? Si atunci, ideea ca nu exista, cu adevarat, prieteni, te elibereaza de nevoia de a-ti arunca peste gard propriile dureri, pentru ca altii sa le ingrijeasca si sa le transforme in perle. Atunci stii ca doar tu iti poti contine durerea si doar tu poti face cea mai frumoasa opera de arta din durerea ta. Dupa aceea, in momente minunate si binecuvantate de comuniune prieteneasca, te poti bucura cu adevarat ca existi si ca esti sprijinit de ceilalti, cu durerea bandajata in propriul tau suflet, fara sa simti nevoia sa o scoti din tine si sa i-o oferi altuia. Si fara sa simti nevoia ca altcineva sa face ceva anume, pentru ca tu sa te simti mai bine.

Parerea mea, in acel moment, a fost ca prietena mea se afla intr-o iluzie dureroasa, pe care o cunosc pentru ca am trait in ea si din cand in cand, imi mai aduc aminte de ea si o experimentez pe propria piele. Iluzia proiectiei, iluzia ca ceilalti trebuie sa fie intr-un anumit fel si ca lumea trebuie sa se schimbe si sa fie mai buna, pentru ca eu sa fiu bine.

Dincolo de iluzie insa, prietena mea suferea si eu nu am stiut sa-i arat ca ii vad durerea. Aici intervine instrainarea, cand nu putem sa-i spunem celuilalt, cu blandete si compasiune: “Iti vad suferinta. Nu ti-o pot lua cu mana, dar te pot tine de mana in timp ce treci prin ea.” Nu am putut face asta, pentru ca eram prea ocupata sa ma apar, sa demonstrez ca eu nu mai am pretentii de la altii si ca, prin urmare, si ea ar trebui sa faca la fel. Inimile noastre s-au departat, pentru ca fiecare vorbea pe propria limba. Eu vorbeam cu superioritate, de pe piedestalul muncii mele de ani de zile cu mine insami. De pe acest piedestal, problema prietenei mele mi se parea ridicola si ma intrebam cum de poate ea vedea lucrurile in felul acesta si cum de se poate chinui singura atat de sistematic si cu atata perseverenta. Ea vorbea cu tristetea omului a carui durere urla fara sa fie vazuta de nimeni, nici macar de ea insasi. Intre cele doua dureri a intervenit separarea. Insa durerea este intotdeauna aceeasi. Ia doar forme diferite. Undeva, in mine insami, sunt la fel de dura cu partea din mine care se afla inca in suferinta, in exact acelasi mod in care am fost dura cu prietena mea.

Frumusetea vietii consta in faptul ca nu stiu daca sa ma intristez ca, poate, am pierdut o prietena si am pierdut sansa la multe momente de prietenie alaturi de ea sau sa ma bucur ca am redescoperit o noua parte din mine, care imi inlesneste accesul la mai multa compasiune si blandete fata de mine insami si fata de ceilalti.

Daca e sa pierdem ceva vreodata, cu siguranta castigul este incomensurabil, dintr-o alta perspectiva. Nimic, niciodata, nu e cu adevarat pierdut.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *