Relatii

Neputinta de a ajuta

despre neputinta de a ajutaDaca ne-am imagina o lume ,,a umerilor pe care sa se planga”, cu siguranta nu am fi departe de a o crea. Iar acest lucru ar fi realizabil deoarece, undeva, cineva se va oferi sa ne sara in ajutor. Daca in ochii unora acest lucru ar parea o minune, pentru altii poate este doar ordinea fireasca a lucrurilor. Dar ce se intampla in momentul in care descoperim ca umarul pe care ne sprijinim nu este si mana care ne poate ridica? Atunci cand vine vorba de relatii, ne confruntam deseori cu neputinta de a ajuta, dar si acest aspect face parte din procesul de dezvoltare personala pe care il parcurgem.

 

Dorinta de a ajuta

Dincolo de agresorul care incearca sa se razbune doar pentru ca este ranit si dincolo de victima care isi pleaca privirea in fata existentei, se afla si samburele unui salvator. Acesta reprezinta partea fiecaruia dintre noi care reactioneaza la durerea celorlalti. Este momentul in care dansul umerilor intra in scena: unul face o pirueta si ii arata celui indurerat ca este necesar sa privim partea frumoasa din orice experienta negativa, altul isi atinge usor pe umar partenerul si il indeamna sa-l priveasca in ochii, altul aduce un recitator de versuri pentru a-i aminti celui care sufera cum isi poate alina tristetea. Si toti ceilalti parteneri de dans se bucura ca cineva este alaturi de ei, aplaudandu-i.

Dar de ce salvatorul nu poate salva?

La finalul dansului umerilor, fiecare dintre parteneri constientiozeaza ca este singur in fata experientei sale. Oricat de mult l-a ajutat celalalt, el nu este decat un spectator. De aici inainte, personajele trebuie sa isi joace singure rolurile.

Deseori ne intrebam daca problema noastra consta in faptul ca nu vrem sa ajutam sau in faptul ca nu vrem sa primim ajutorul. Intrebandu-ne asta, poate ca de fapt ne indepartam de esenta problemei: ce facem cand vrem sa oferim ajutorul, dar stim ca acesta nu ne apartine in totalitate?

Cum ar trebui sa ne purtam in momentul in care cineva drag noua este atat de bolnav incat stim ca nu-i putem alina suferinta? Cum ii dam un pas inainte prietenului care si acum sufera din cauza unei despartiri cand el alege sa traiasca in continuare din amintiri? Cum ajutam familia altfel decat spunandu-i ca ,,ii vom fi alaturi la greu”? Cum ne ajutam prietenii sa se iubeasca mai mult cand desi cer ajutorul, ei se ranesc in continuare? Cat de subtila este granita intre detasare si implicare? Si mai ales, cum putem accepta ca desi vrem sa facem totul pentru celalalt, viata lui nu este in mainile noastre?

In relatii, vulnerabilitatea celuilalt devine vulnerabilitatea noastra, insa uneori lectia lui nu este si lectia noastra. Tocmai de aceea, chiar daca avem reteta potrivita pentru situatia cu care se confrunta el, acesta nu poate vedea la fel de limpede lucurile din simpul motiv ca experienta este deja interiorizata. Nu doar o data ni s-a intamplat sa plangem sau sa-i strangem in brate pe cei care isi impart suferinta cu noi, insa la un moment dat chiar si cele mai frumoase cuvinte par sa nu se mai incadreze in contextul durerii.

Poate ca cel mai dificil lucru este sa intelegem ca uneori ajutorul nu tine de noi chiar daca persoana implicata este din familia noastra sau ne este foarte draga. Poate ca de fapt fiecare personaj trebuie sa-si joace propriul dans, chiar daca nici macar el nu isi cunoaste miscarile dinainte.

Dar acest lucru nu trebuie niciodata sa ne impedice sa pasim alaturi de ceilalti atunci cand o putem face cu adevarat.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *