Judecarea celorlalti pare sa depaseasca adesea incercarile noastre constiente de a fi mai buni.
Chiar daca nu ne simtim impacati cand actionam astfel, exista o parte neobosita din noi insine care ne determina sa continuam.
Insa aspectul pe care vom incerca sa-l abordam in acest articol nu are in vedere judecarea celorlalti pentru greselile lor sau pentru anumite comportamente cu care noi nu suntem de acord.
Vom incerca sa aducem in prim plan un aspect mai subtil al judecatii, si anume criticarea rece si greoaie a celor pe care ii consideram mai buni decat noi.
Am observat ca in momentul in care o persoana afiseaza o imagine echilibrata, ceilalti asteapta ca aceasta sa actioneze precum o mana salvatoare care le poate vindeca sufletele. Si poate ca uneori o face. Poate ca este omul potrivit la momentul potrivit, poate ca ne ofera sfatul de care avem nevoie sau poate ca ne ajuta atunci cand ceilalti par sa ne fi parasit.
Din pacate, viata ii poate dezechilibra chiar si pe cei care par sa detina controlul asupra experientelor pe care le traiesc.
In astfel de momente, este posibil ca acestia sa inchida usile pentru a intelege ce se petrece in interiorul lor. Iar noi nu suntem decat niste copii care privesc spre fereastra povestitorului lor. Si desi vad lumina la geamul acestuia, de acum incolo pentru ei va fi intuneric. Acesti copii nu inteleg ca povestitorul are nevoie de timp pentru a-si vindeca vocea ragusita sau pentru a cauta noi surse de inspiratie.
Cred ca asa actionam noi toti. In momentul in care observam ca persoana care facea totul ca la carte da gres, suntem dezamagiti. Refuzam sa-i acordam a doua sansa. La urma urmei, de ce ar avea ea nevoie de o astfel de incercare? Ar fi trebuit sa faca totul bine din start.
Dar lucrurile nu stau deloc asa. Astfel, judecata ajunge sa fie extrema negativa a admiratiei. Iar noi ne purtam de parca acesti oameni “perfecti” care brusc au o problema nu ar fi trebuit sa greseasca niciodata. Nu ne trece nici prin gand sa-i iertam, dar poate ca ei ne-au iertat de prea multe ori si noi nu am constientizat niciodata asta. Judecata devine viermele care incepe sa soarba din marul care la exterior arata perfect.
Stiti ce ma intreb? Ce ne permite, de fapt, sa-i judecam pe ceilalti?
Cu ce drept ajungem sa-i criticam pe cei care sunt mai bunt mai decat noi ca nu sunt mai buni decat ei insisi?
Oare nu ar fi mai intelept sa le acordam timpul de care au nevoie pentru a se reface chiar daca nu vor mai fi acolo pentru noi?
Poate ca fiecare dintre noi simte ca a fost dezamagit de o astfel de persoana. De persoana care ne-a surprins, care a descoperit in noi insine un potential pe care noi nu stiam ca-l avem, care ne-a oferit intreaga sa fiinta cand noi aveam nevoie doar de un umar pe care sa plangem…
Va intreb inca o data: sigur aceasta este persoana pe care noi o judecam? Sigur aceasta este persoana care a cazut de pe piedestal si care s-a facut bucatele la picioarele noastre?
Daca ne purtam asa cu un prieten care ne doreste tot binele din lume, oare cum ne vom purta cu un strain care ne-a tradat? Ma intreb doar…
Andreea