Parinti si copii…una din cele mai frumoase si mai dificile relatii existente pe pamant…

Exista o vorba care spune “Copilul ramane copilul parintelui sau, indiferent ce varsta ar avea”. Adevarat, am spune noi, cu conditia ca relatia dinte cele doua parti sa sufere anumite modificari de-a lungul timpului. Pentru ca in cazul in care un copil de 30 de ani traieste in aceeasi relatie simbiotica cu mama ca atunci cand avea 1 an, lucrurile pot lua o intorsatura nu tocmai favorabila pentru viata lui.

O sa vorbesc astazi atat pentru copiii care sunt deja adulti si in aceasta categorie intram toti cei care avem abilitatea de a citi si care am intrat, intamplator sau nu pe acest site, si pentru parintii carora le vine greu sa creada ca au deja copii mari, care au crescut la fel de repede precum, poate, le-a trecut lor viata.

Pentru parinti:

Ceea ce ar fi bine sa constientizam cu totii este ca niciun copil nu poate fi folosit drept prelungire a propriilor aspiratii, a propriilor regrete sau vise neimplinite ale parintilor. In acelasi registru, afirmatiile curajoase conform carora copilul este, pentru parinte, “cea mai mare bucurie a mea”, “lumina ochilor mei”,”sufletul si viata mea” nu fac decat sa creeze o uriasa povara pe care copilul trebuie sa o poarte in spate.

Daca el inseamna totul pentru parintii sai, atunci nu poate devia nici macar cu un centimetru de la misiunea care i-a fost incredintata, aceea de a asigura si de a veghea la fericirea parintilor.

Astfel, nu isi va putea atinge niciodata propriul potential si va trai intr-o tensiune si intr-un stres continuu. Va trebui sa fie perfect si sa faca tot timpul, in orice moment si in orice situatie, ca toate in jur sa fie perfecte.

Cel mai mare serviciu pe care il putem aduce copiilor nostri este sa facem pace cu viata noastra asa cum a fost. Chiar daca nu am facut tot ceea ce ne-am dorit, vine un moment in care trebuie sa acceptam ca am facut tot ceea ce ne-a stat in putinta.

Astfel, dupa ce ne vom fi acceptat propriile alegeri, vom putea da copilului nostru sansa de a-si face propriile alegeri in viata, indiferent cat de dureroase sunt ele si indiferent cat de eronate le consideram noi, ca parinti.

Impacarea cu propria noastra viata si cu propriul nostru destin ne poate aduce in punctul in care sa-i putem sustine pe copiii sa-si traiasca viata asa cum vor ei.

Tot ce putem face este sa le spunem ca suntem acolo, total disponibili sa le oferim sprijinul nostru atunci cand viata devine poate, prea grea pentru ei.

Pentru copii:

A gasi un echilibru intre a ne iubi parintii si a le pune granite sanatoase atunci cand devin prea agresivi cu noi poate sa fie un exercitiu de o viata, care ne solicita mult efort, multa capacitate de intelegere si de multe ori, multa suferinta.

A deveni adulti responsabili de propriile decizii si a ne expune intr-o astfel de ipostaza in fata parintilor este un efort pentru care trebuie sa punem la bataie, de obicei, ultima farama de putere personala si de asertivitate din fiinta noastra.

Insa este singura sansa atat pentru a avea o viata implinita, o viata traita in acord cu dorintele sufletului nostru si nu cu ambitiile pe care le au parintii nostri pentru noi. Acesta este momentul in care trebuie sa avem incredere in parintii nostri ca vor putea sa traiasca cu durerea pe care le-am provocat-o atunci cand, contrar traditiei familiale, am ales sa nu fim medici, muzicieni sau profesori.

De cate resurse avem nevoie sa ne putem arata in fata parintilor asa cum suntem, cu alegerile noastre, cu visele noastre cele mai intime, cu ceea ce ne dorim noi pentru viata noastra?

Avand in acelasi timp suficienta precautie pentru a nu ne lasa sufletul calcat in picioare de posesivitatea lor sau de dorintele lor, atunci cand acestea devin mult prea ambitioase sau in totalitate proiectate pe noi?

Separarea sanatoasa de parinti este un proces care va dura intreaga viata, pana in momentul cand parintii nostri vor pleca din aceasta lume. Ne vom simti de multe ori vinovati, furiosi, neputinciosi, razboinici, pentru ca apoi sa ne simtim iubitori, impaciuitori, doritori de a le face pe plac.

Vom trece prin toate starile cu putinta si ne vom provoca pe noi insine la maximum.

Tot ceea ce pot spune este ca merita. Este singura sansa pe care o avem la o viata traita in acord cu noi insine, cu potentialul nostru cel mai inalt, si nu cu o imagine artificial construita de dragul parintilor nostri.