Astazi am primit niste acuzatii nefondate de la o doamna pe care o respect enorm pentru ca a contribuit, de-a lungul anilor, prin activitatea dumneaei, la schimbarea vietii mele. Asa ca m-am gandit sa scriu un articol in care sa vorbim despre obiceiuri pe care le avem cu totii: a acuza pe nedrept, a taia in carne vie fara drept de apel, a ne forma despre altii pareri durabile cat o viata de om doar pe baza unor franturi de povesti pe care le investim cu valoare de adevar absolut.
Cred ca unul din cele mai dureroase lucruri pentru sufletul nostru este sa fii acuzat de un lucru pe care nici prin cap nu ti-a dat sa-l faci. Pentru ca atunci cand l-ai facut, iti poti usura constiinta asumandu-ti-l. Daca insa nu l-ai facut, ce poti face? Sa te lupti pentru adevarul tau ? Sa-ti consumi energia incercand sa demonstrezi ca nu e asa? Ce poti sa faci insa, daca pentru cealalta persoana adevarul e altul? Sa te dai peste cap sa-ti restabilesti imaginea de sine in ochii acelei persoane? Sau sa capitulezi, spunandu-ti in sinea ta ca asemenea acuzatii nefondate nu merita atentia ta? Sa te intrebi ce mecanism e la mijloc si de ce ai fost prins intr-o astfel de poveste? Toate sunt faze prin care trecem intr-o astfel de situatie. Important e ce facem cu ele si daca reusim sa vedem, intr-un final perspectiva de ansamblu.
Sigur ca prima si cea mai mare tentatie, cand ti se intampla asa ceva, este sa te consideri o victima. Insa ar fi nedrept sa ramanem in acel loc. Eu nu pot sa fac asta. Pentru ca stiu ca, de multe ori, am fost eu calaul. De multe ori am intrat in jocul de-a “alb si negru”. Jocul incapatanarii de a nu admite existenta griurilor in aceasta viata. Un joc foarte dureros. Pentru cel care arata cu degetul si pentru cel aratat in egala masura. Este un joc al rigiditatii, un joc al etichetelor, un joc care ne tintuieste si ne inchisteaza mereu in acelasi punct de vedere.
Oricat de comod ar fi sa mentinem un singur punct de vedere asupra oamenilor si lucrurilor din jur, la un moment dat devine foarte periculos. La un moment dat ne vom da seama cat pierdem cand nu ne dam voie sa privim, in fiecare zi, la oricine si la orice, cu o pereche noua de ochi. Care nu mai tine cont de ce s-a intamplat intre mine si X acum 3 ani si de ce mi s-a parut mie ca am inteles din ce am auzit despre Y acum 10 ani.
De-abia cand putem face asta, vom putea sa ne nastem din nou lumii. Si ii putem oferi ceva cu adevarat valoros. Atunci putem vedea darul si durerea din fiecare om, atunci putem sa traim total in prezent, liberi de conditionarile mintii si ale trecutului. Atunci putem sa vedem adevarul din fiecare si sa avem revelatia deplina a faptului ca “adevarul tau nu il exclude pe al meu. “ Ca in acest moment, aici si acum, ceea ce suntem primeaza in fata a ceea ce am fost sau am crezut ca suntem.
Asa ca, dincolo de a fi calau sau victima, daca reusim sa capatam perspectiva de ansamblu asupra unei astfel de situatii, putem scoate la iveala si dinamica mai putin vizibila care duce la astfel de incidente. Suntem niste fiinte umane care avem un bagaj de suferinte si tradari personale. Niste fiinte umane care, atunci cand se simt inconfortabil intr-o situatie care zguduie bagajul de care aminteam, incearca sa il arunce in spatele primului aparut in cale.
Suntem cand calai cand victime si preluam constient sau inconstient aceste roluri, din dragoste unii pentru altii. Pentru ca in spatele acestor roluri si a schimbului de roluri sta unul si acelasi lucru si anume: o uriasa suferinta, cunoscuta de fiecare dintre noi, in adancul sufletului.
Din acest loc de suferinta, in care nimic nu e sigur, nimic nu e curat, nimic nu e bun, nimci nu e drept si nimic nu e demn aruncam proiectii ca pe un strigat de salvare. Facem acuzatii, dam decrete, strigam lozinci si ne credem sfinti condamnati sa traiasca intr-o mare de pacatosi. In sinea noastra murim de frica de a fi acuzati, de a ni se da decrete, a ni se se striga lozinci si a fi considerati pacatosi. Preferam sa strigam primii, ca sa excludem de la sine varianta de a fi noi cei la care se striga. Insa nu facem decat sa ne agatam si mai mult de propria durere.
Ii multumesc acestei doamne pentru ca, pentru o clipa, m-a facut partasa la suferinta dumneaei. Chiar daca a fost greu si mi s-a parut nedrept, in cele din urma i-am simtit durerea. Striga prin fiecare cuvant.
Le multumesc tuturor celor care au tinut in mainile lor suferinta mea, fie numai pentru cateva momente, atunci cand destinele ni s-au intersectat si am ales sa proiectez pe ei durerile mele. Nu a fost in zadar. Acum stiu.
