Iată o temă bună de meditat pentru perioada următoare. Pentru cei cu barda ascuțită, care se simt îndreptățiți să lovească cu ea. Și cu toții avem astfel de momente.
Am fost purtătoare de bardă. Am avut cea mai ascuțită bardă posibilă. Loveam cu ea în dreapta și în stânga, fără să îmi pese prea mult ce victime fac. Cui nu-i convenea n-avea decât să dispară. Și Doamne Ferește dacă nu-mi convenea mie ceva. Dacă ceva nu se alinia standardelor mele…
Da, am avut cea mai ascuțită bardă și scriu azi acest articol pentru că știu cât de dureros e. Să nu-ți convină nimic, să critici mereu, să nu poți să ai un cuvânt de încurajare pentru tine sau pentru ceilalți. Să folosești cel mai mic motiv pe care ți-l poate da cineva să-ți verși veninul strâns de ani și vieți la rând. Să treci prin filtrul amărăciunii tale alegerile celor din jur.
Așa am pierdut mulți oameni, prieteni, cunoștințe. Pe alții i-am regăsit, peste ani, cu procesul de vindecare făcut de ambele părți, dându-ne voie să ne vedem cu alți ochi și să ne ducem relația la nivelul următor. Pe alții poate i-am rănit prea tare ca să se mai poata deschidă vreodată față de mine. Cu alții, m-am considerat eu rănită până peste poate și am întrerupt legătura. Cu toate astea însă, le mulțumesc tuturor pentru că m-au ajutat să mă vindec.
Încet încet, încep să învăț blândețea și compasiunea. În fiecare zi. Pentru că te dă viața cu capul de toți pereții până îți arată ca ceea ce consideri tu a fi adevăr într-un anumit moment nu trebuie să fie singura cale disponibilă. Mai ales pentru că într-un anumit moment ai acces la adevăr pe măsura nivelului la care ești. Și că cea mai bună cale este cea a compasiunii divine, care nu judecă pe nimeni, indiferent de alegerile făcute.
Învăț în fiecare zi că fiecare are calea lui și că este în regulă. Învăț în fiecare zi să iubesc oamenii, cu tot cu rănile și întunericul lor. Așa cum învăț să mă iubesc pe mine, cu tot cu rănile și întunericul meu.
Dacă sunteți purtători de bardă, ca mine, lăsați-o din când în când să se odihnească. Și uitați-vă în suflet, la cât de mult doare să judecăm așa de repede și de dur.
Pentru că, deși suntem din aceeași esență, în această dimensiune ne manifestăm diferit. Ce pare ușor pentru tine pentru cel de lângă tine poate să necesite cel mai mare efort de voință. Calea despre care tu consideri că e cea mai bună pentru tine pentru altul poate fi total nepotrivită. Ceea ce e firesc pentru tine poate să fie foarte greu pentru altcineva.
Sunt atât de multe motive pentru care un om este într-un anumit fel, iar multe din ele nu se văd cu ochiul liber. Ci doar cu ochiul inimii.
Să ne punem ochi care să vadă cu adevărat și să mai lăsăm barda jos, din când în când. Și să învățăm cum să o folosim, atunci când e nevoie de fermitate și claritate în viața noastră. Nu doar pentru a ne vărsa în mod gratuit veninul care dă pe dinafară. Nu doar pentru a face victime printre alte suflete care fac tot ce pot mai bine pe drumul lor, la fel ca fiecare dintre noi, de altfel.