Astazi vreau sa va vorbesc despre un film de exceptie, aparut recent: Black Swan (Lebada Neagra).
Actiunea filmului este plasata in jurul baletului “Lacul lebedelor”, in cadrul careia, pentru prima data in istoria baletului, lebada alba si cea neagra vor fi interpretate de aceeasi balerina, protagonista filmului, Nina, interpretata de Natalie Portman.
Provocarea balerinei, extrem de suava si aproape de perfectiune in rolul lebedei albe, este sa lase sa iasa la suprafata, din adancurile ei, esenta intunecata a lebedei negre, care ii fura iubitul surorii ei si ii distruge acesteia sansele de a destrama vraja care o tinea captiva sub forma de lebada.
A lasa sa iasa la suprafata, din adancurile sale, intunericul sau cel mai profund devine obsesia acestei fete care vrea sa atinga perfectiunea in acest rol.
Si parca, pe masura ce ea calatoreste spre abisurile din interiorul ei, si noi ca spectatori, incepem sa intelegem importanta pe care o joaca umbrele in viata noastra. Parca prea am fost cuminti, parca prea ne-am controlat vietile de frica sa nu erupa cine stie ce vulcan interior sau sa se dezlantuie cine stie ce fiara din adancurile noastre.
Insa, fara aceasta fiara si fara acest vulcan viata noastra nu se poate implini, iar noi nu putem sa ne jucam pe deplin rolul vietii noastre. Acest rol cere sa fim fara cusur, atat in pielea lebedei albe cat si in pielea celei negre.
O data in plus avem confirmarea faptului ca, pana nu lasam partea intunecata din noi sa iasa la iveala, nu putem fi intregi. Pana nu lasam lumina si intunericul sa danseze pe scena vietii noastre nu putem sa traim plenitudinea si perfectiunea vietii.
Pana nu invatam sa dansam cu umbrele noastre, nu putem fi fericiti: