Zen in arta de a trage cu arcul
Cele mai bune carti

Zen in arta de a trage cu arcul

La editura For You a aparut o noua carte, al carei autor este Eugen Herrigel.

Pentru nenumarati exploratori porniti pe calea spirituala, lectura acestei carti a devenit o experienta decisiva. Ceea ce autorul a invatat de la maestrul sau japonez si ne transmite si noua aici nu se refera, in nici un caz, numai la tehnica manuirii sagetii si a arcului.

Este vorba, aici, despre esenta oricarei stapaniri, cu maiestrie, a unei tehnici – esenta oricarei creatii artistice, miezul oricarei practici de viata, sustinute de adevarata spiritualitate. Asta, deoarece acela care stapaneste secretul “artei fara arta” a trasului cu arcul, descopera si taina artei de a trai.

In ce consta fascinatia, ramasa aceeasi de decenii, a experientelor descrise aici, traite pe “Calea Arcului” (in japoneza Kyudo)? Probabil in faptul ca arta de a trage cu arcul este legata mai mult – si in mai multe privinte – de altceva decat de simpla incercare de a nimeri la tinta.

Atunci cand, dupa ani indelungati de eforturi pentru a atinge perfectiunea, arcasul da in sfarsit uitarii toate eforturile constiente, astfel ca lovitura de sageata, perfecta, sa poata porni in mod spontan, “ca zapada, care aluneca de pe o frunza de bambus” – atunci inseamna ca a ajuns sa descopere secretul “artei fara arta” de a trage cu arcul, al gandirii Zen, ba chiar al vietii insasi.

Ceea ce reuseste aceasta carte – minunata in adevaratul sens al cuvantului – este sa ne sensibilizeze pentru aceasta arta si sa ne arate calea spre realizarea ei.

FRAGMENT DIN CARTE

La prima vedere ni se va parea probabil o injosire insuportabila sa vedem ca Zen – indiferent ce intelegem prin aceasta notiune – este pus in legatura cu tragerea cu arcul. Chiar daca, intr-un acces de bunavointa marinimoasa, am putea fi de acord cu definirea trasului cu arcul drept “arta”, este foarte putin probabil sa fim dispusi sa cautam in spatele acestei arte altceva decat o abilitate evident sportiva.

Prin urmare, ne pregatim sa aflam cate ceva despre performantele uimitoare ale artistilor arcasi japonezi, care au avantajul care au avantajul de a se putea revendica de la continuitatea unei traditii stravechi si neintrerupte in manuirea arcului si a sagetii.

Caci in Extremul Orient n-au trecut decat cateva generatii de cand, pentru cazurile cu adevarat grave, vechile mijloace de lupta au fost inlocuite de armele moderne; folosirea armelor vechi n-a fost, insa, nicidecum subminata, ci s-a raspandit in continuare si este practicata, de atunci, in cercuri tot mai largi. Nu cumva vom astepta, de aceea, o descriere a modului si a felului special in care este practicat, in zilele noastre, trasul cu arcul – ca sport national in Japonia?

Nimic mai gresit decat aceasta presupunere. Prin trasul cu arcul, in sens traditional, pe care il apreciaza ca arta si il onoreaza ca mostenire, japonezul nu intelege un sport ci, oricat ar putea suna de ciudat in prima instanta, un eveniment de cult.

Deci, prin “arta” de a trage cu arcul el nu intelege o abilitate sportiva care poate fi stapanita, mai mult sau mai putin, prin exercitiu preponderent fizic, ci o stiinta, a carei origine trebuie cautata in exercitii spirituale si al carei obiectiv rezida intr-o intalnire spirituala: asa incat, in esenta, arcasul tinteste asupra propriei sale fiinte si, in acest caz, reuseste, eventual, sa se nimereasca singur.

Fara indoiala ca asta suna enigmatic. Cum, vom spune, trasul cu arcul, care odinioara era exersat pentru lupta pe viata si pe moarte, sa nu fi reusit sa se salveze nici macar in cadrul unui sport al dexteritatii concrete, ci a devenit un exercitiu spiritual? La ce mai este, atunci, nevoie de arc, de sageata si de tinta? Nu cumva am renegat, astfel, vechea arta barbateasca si sensul neindoios cinstit al trasului cu arcul, inlocuindu-l cu ceva vag, daca nu chiar fantastic?

Oricum, trebuie sa tinem cont ca, de cand nu mai este obligat sa se manifeste in conflicte sangeroase, spiritul specific al acestei arte a iesit la iveala cu atat mai neabatut si mai convingator – asadar tocmai acel spirit care nu a trebuit inglobat abia in vremurile recente in manevrarea arcului si a sagetii, pentru ca el este dintotdeauna impletit cu aceasta arta.

Prin urmare, nu se pune problema ca, de cand nu mai are nici un rol in manuirea armelor, tehnica trasului cu arcul, transmisa traditional, s-ar fi transformat intr-o distractie amuzanta de petrecere a timpului liber, ceea ce insa a si bagatelizat-o. Dar “Marea Invatatura” a trasului cu arcul are cu totul altceva de spus in acest sens.

Conform acestei invataturi, trasul cu arcul a ramas si acum o chestiune de viata si de moarte, in masura in care este o confruntare a arcasului cu sine insusi; iar acest mod de confruntare nu este un inlocuitor degenerat, ci un motiv solid al oricarei confruntari extrovertite – eventual, cu adversarul in carne si oase. Asadar, abia in aceasta confruntare a arcasului cu sine insusi, se arata esenta tainica a acestei arte, iar instruirea in aceasta arta nu face sa se piarda nimic esential atunci cand renunta la folosirea pur utilitara a arcului, pe care o impunea odinioara practica luptei cavaleresti.

Cel ce se dedica astazi acestei arte va trage din evolutia istorica avantajul de necontestat ca nu va cadea prada tentatiei de a tulbura, daca nu chiar de a zadarnici, prin stabilirea unor obiective practice, intelegerea “Marii Invataturi” – chiar daca ar incerca sa ascunda asemenea obiective fata de sine insusi. Pentru ca – iar in aceasta privinta sunt de acord toti maestrii arcasi ai tuturor timpurilor – accesul la Invatatura le este permis doar celor cu inima “curata”, neimpovarata de nici un fel de intentii secundare.

Daca pornim din acest punct si ne punem intrebarea: cum vad oare si cum descriu maestrii arcasi japonezi aceasta confruntare a arcasului cu sine insusi, probabil ca raspunsul lor ni se va parea complet enigmatic. Deoarece pentru ei confruntarea consta in aceea ca arcasul tinteste asupra lui insusi – dar totusi nu asupra lui insusi, ca in acest exercitiu arcasul se nimereste eventual pe sine insusi – si, totusi, nu pe sine, si ca, prin urmare, este concomitent tintas si tinta, este cel ce trage si cel ce este nimerit, toate intr-o singura fiinta.

Sau, ca sa ma folosesc de unele expresii plastice, care fac parte din vocabularul preferat al maestrilor arcasi: important este ca, desi actioneaza, arcasul sa devina un centru imobil. Atunci intervine elementul suprem si ultim: arta devine naturala, nemestesugita, trasul cu arcul inceteaza sa mai fie trasul cu arcul, devine o tragere fara arc si fara sageata; invatatorul redevine invatacel, maestrul incepator, sfarsitul inceput, iar inceputul redevine desavarsire.

Pentru un cetatean al Asiei orientale, aceste formule enigmatice sunt transparente si familiare. Pe noi, insa, ele ne lasa, fara indoiala, absolut debusolati. De aceea nu ne ramane altceva de facut decat sa mergem si mai departe. De multa vreme, nici macar pentru noi europenii nu mai este un secret faptul ca, prin forma lor interioara, artele nipone fac trimitere la o radacina comuna: budismul.

Acest lucru este valabil pentru arta de a trage cu arcul, in acelasi sens si in aceeasi masura ca pentru desenul in tus, pentru arta actoriei, nu mai putin decat pentru ceremonia ceaiului, arta aranjarii florilor si arta manuirii sabiei. Acelasi lucru confirma, in primul rand, faptul ca toate aceste indeletniciri presupun existenta unei atitudini spirituale, pe care o cultiva in mod constient, in functie de particularitatile fiecareia dintre ele, care, la randul lor, sunt specifice budismului in forma lor cea mai intensa si care determina esenta omului sacerdotal.

Sigur ca aici nu este vorba de budism in sensul cel mai simplu, primar al cuvantului. Nu este vorba aici de budismul evident speculativ, care este cunoscut in Europa numai datorita presupuselor sale scrieri accesibile, unde se pretinde chiar ca acest budism poate fi inteles.

Este vorba despre budismul “Dhyana”, care in Japonia este denumit “Zen” si care nu intentioneaza sa fie in primul rand speculatie cat, mai ales si mai mult, experienta nemijlocita a lucrurilor care, ca ratiune neintemeiata a existentului, nu poate fi imaginat de intelect, ba nici macar nu poate fi inteles si interpretat dupa niste experiente atat de neindoielnice si irezistibile: este ceva ce cunosti, fara a-l cunoaste.

De dragul acestor experiente decisive, budismul Zen o porneste pe cai ce trebuie sa conduca in cele mai profunde adancuri ale sufletului, printr-o cercetare prin meditatie exersata metodic, la cunoasterea, recunoasterea, ba chiar, mai mult, la contopirea cu inexprimabilul irational si neprevazut.

Puteti gasi aceasta carte la editura For You:
www.editura-foryou.ro

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *