O alta aparitie de la Editura Mix ce poarta semnatura lui Osho este “ Omul care iubea pescarusii”.

Acest volum cuprinde 12 povestiri initiatice din marile traditii ale intelepciunii.

Poate ca primul lucru pe care ni-l aduce in prim plan acesta carte este nevoia de poveste a fiintei umane. Aceasta necesitate adesea inconstienta aseaza omul fata in fata cu miturile lumii, al caror rol este acela de a-l purifica si de a-i oferi o serie de invataturi.

Cele 12 povestiri surprind intrebarile existentiale ale omului prezente in mintea sa inca din cele mai vechi timpuri: de la diferenta dintre incredere si credinta la suferinta provocata de ambitie si nerabdare, la raspunsurile oferite de inocenta pana la esecul inevitabil al metodelor de auto-perfectionare sau consecintele posesivitatii sau geloziei.

“ Omul care iubea pescarusii” este o povestioara despre inutilitatea cautarii fericirii. Povestea suna in felul urmator:

“A fost odata un om care traia pe malul marii si care iubea pescarusii.
In fiecare dimineata, el se ducea pe plaja si se plimba printre ei. In jurul lui se adunau mii de pasari.
Intr-o zi, tatal lui i-a spus:
– Vad ca pescarusii se aduna in jurul tau. Adu-mi si mie cativa ca sa ma joc cu ei.
A doua zi, cand omul nostru s-a dus pe plaja, pescarusii au continuat sa danseze pe cer, deasupra lui, dar nici unul nu a mai coborat pe pamant.”

Aceasta povestioara ne reaminteste ca in momentul in care incercam sa fortam ordinea fireasca a lucrurilor, aceasta se va dezechilibra. In momentul in care fericirea devine un scop, ea nu mai poate fi indeplinita sau traita. Daca ea a devenit un gand pe care ni l-am propus, rezultatul este indepartarea de ea.

Osho considera ca omul actioneaza in mod distructiv in momentul in care ii permite mintii sale sa intervina.

Atunci cand mintea ii va cere mai mult, el nu se mai bucura de ceea ce viata ii ofera potrivit ritmului sau caracteristic.

Din momentul in care in mintea omului a aparut gandul de a-i duce tatalui sau cativa pescarusi, inima sa nu a mai functionat la fel deoarece a luat nastere dorinta. Brusc, nu mai era omul care se bucura doar de prezenta lor, ci era omul care avea un scop cu privire la ei. Chiar daca pescarusii nu stiau care este planul omului, ei au simtit ca acesta are un gand ascuns.

Aceasta povestioara este cu siguranta plina de invataturi. Poate ca fericirea noastra este precum pescarusii care, de teama de a fi prinsi nu s-au mai apropiat niciodata de omul nostru. Poate ca fericirea nu are nevoie sa fie fugarita si prinsa. Poate ca ea este in largul sau atunci cand este simtita si traita.

Si poate ca aceasta este lectia la care multi dintre noi ramanem repetenti. O lectie care nu tine cont de semne de exclamare, ci de energia care se ascunde in spatele acestora. Dar invatatorul nostru – fericirea – pare sa fie destul de ingaduitor, dandu-ne voie sa repetam aceleasi greseli pana intr-un moment in care le putem insusi.

Nimeni nu va contesta ca omului nu ii va fi usor sa faca acest lucru. Deoarece omul pastreaza in fiinta sa dorinta de a porni in cautarea fericirii. Inarmat cu cele mai sofisticate instrumente, el isi ia harta in mana si incearca sa-si caute propriul drum. El insa nu stie ca multi altii au mai batatorit aceleasi carari cu scopul de a gasi fericirea.

Poate ca ceea ce omul uita adesea este ca aceasta se aseaza de multe ori in urma sa, privindu-i drumul pe care nu-l intelege. Ea sta precum o umbra care este pretudinteni acolo, dar de care omul uita sa fie constient. O mai surprinde din cand in cand, vazand ca este acolo, dar merge mai departe cu gandul ca un aspect extrem de important pentru el nu poate fi atat de aproape.

Poate ca astfel se ascunde uneori fericirea. Si poate ca omul o crede pe cuvant, jucandu-se “de-a v-ati ascuns” pana la sfarsitul timpurilor.