Camino O calatorie a Spiritului
Cele mai bune carti

Camino – O calatorie a Spiritului

Ieri am avut ocazia sa pasesc intr-o aventura, o calatorie plina de revelatii profunde despre sine si despre Univers, alaturi de Shirley MacLaine, actrita de la Holywood care, intr-un moment de “nebunie” (sau de maxima luciditate, depinde din ce unghi privim…) a hotarat sa faca o calatorie de 500 mile pe jos prin nordul Spaniei, pe celebrul traseu Camino. Vreau sa impartasesc si cu voi  aceasta aventura a Spiritului, plina de autenticitate si dor de esenta noastra adevarata.

“Pe Camino- drumul spre Santiago de Compostella-au mers, timp de mii de ani, sfinti, pacatosi, generali, persoane cu handicap, regi si regine. El este parcurs in intentia de a-ti gasi sensul spiritual cel mai profund si pentru a-ti rezolva conflictele legate de sine. Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii stiau foarte bine ca energia de pe Camino le da capacitatea de a se auto-analiza si de a cunoaste cat mai multe lucruri despre ei insisi.

Am descoperit aceasta calatorie si ce a insemnat ea pentru celebra actrita, citind cartea “Camino – O calatorie a Spiritului”, Shirley Maclaine, aparuta la Editura For You.

“Eram un pelerin care merge incet, dar care ajunge unde trebuie – o broscuta testoasa calatoare.

Am strabatut campuri cu vaci tacute, turme de oi, porci si cai. Toate stateau imbibate de apa, ca intr-o transa, nemiscate, fara sa ne ia in seama, ca si cum s-ar fi aflat intr-un paradis sigur-stiind ca, in timpul ploii, toate animalele de prada se gaseau in propria lor transa umeda, data de Dumnezeu. Era modul in care natura oferea un ragaz de pace tuturor tulburarilor potentiale. Animalele pareau sa se afle intr-o armonie invizibila si nutreau respect fata de deosebirile dintre ele.

Simteam cum mersul pe jos imi intindea sira spinarii, in timp ce rucsacul imi masa rinichii. Am observat un bat de-a lungul drumului si l-am ridicat. Imi amintea de bastonul pe care-l folosise mama la batranete. M-am oprit sa ma inchei la sireturi si mi-am continuat drumul fara bat. Poate ca nu trebuia sa ma insoteasca. Niciun alt bat nu mi-a mai vorbit. Apoi, dupa cateva mile de mers, am vazut un altul. Era stramb si se incovoia in interior ca o semiluna. L-am cules de pe jos. Era bun sa te sprijini pe el, chiar daca semana cu toiagul aruncat de o baba. L-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine…da. L-am curatat putin de coaja desprinsa si m-am imprietenit cu el. Voiam sa merg impreuna cu acest bat si nu doream sa-l pierd. M-am hotarat sa-l iau acasa cu mine, daca vom ajunge impreuna la capatul drumului.

Durerea din picioare s-a mai domolit, dupa ce m-am sprijinit de noul meu prieten.

Era oare suferinta necesara pentru iluminare? Nu, m-am gandit eu, asta era vechiul mod de a privi viata. Insistenta religioasa asupra necesitatii suferintei nu-si mai gasea locul in vremurile moderne…si nici suferinta propovaduita de credinta crestina, islamica sau hindusa nu mai era de actualitate.

M-am gandit la glumele pe care le auzisem despre ascetul hindus care a ajuns, in final, la portile raiului. Inainte de a fi lasat inauntru, i s-a dat un text stravechi pe care sa-l studieze. El a inteles textul, pana cand a ajuns la un pasaj care l-a facut sa planga. Dumnezeu l-a intrebat de ce plange. Batranul l-a privit si a spus: <Dar aici spune: “celebreaza” nu “celibat”> (in engleza, celebrate= a sarbatori, celibate=celibat).

Nu, voi continua sa sarbatoresc ceea ce este posibil, intelegand ca convingerile mele imi vor crea realitatea-indiferent de ceea ce iesise la iveala, pe masura ce istoria umana era in plina desfasurare. Da, eram simplista si cu o minunare plina de candoare. Nu voiam sa cedez in fata cinismului si nu doream sa-mi pierd sentimentul de optimism copilaresc. Totusi, aveam nevoie sa stiu ce ma facea sa fiu asa cum sunt. Ce anume ma facea sa fiu sigura ca ceea ce inseamna cunoasterea sufletului meu era mai reala decat cunoasterea mintii mele?

In timp ce mergeam, priveam in jur. Coastele muntilor erau mistice, posedand comori de experienta care se aflau acolo, pentru ca noi sa le auzim-daca am vrea doar sa ne deschidem catre ele.

Incepeam sa alunec in noroi, in timp ce a aplecam inainte, sprijinindu-ma de noul meu prieten. El ma mentinea totusi in echilibru, desi imi producea o crampa in umarul drept. Am mutat batul in mana stanga. Nu detineam controlul in aceeasi masura, dar era bine sa invat sa depind de mana stanga tot atat de mult ca de dreapta-pentru ca, in definitiv, era conectata la partea dreapta, feminina, a creierului. Pentru a fi centrat, era nevoie de echilibru.

M-am oprit. Eram inconjurata de o mare de noroi. In regula. Asta este polaritatea, ma gandeam. Cu o clipa inainte ma plimbam in paradis-pentru ca, in urmatoarea, sa ma aflu oarecum in panica, pentru a ma ratacisem, eram fara prietena mea si intr-un real pericol de a cadea. Am facut un pas. Noroiul era la fel de alunecos ca gheata. Apoi, mi-am dat seama ca ceva ma proteja. Nu eram prea sigura ce este. Cand am incercat sa-l afund in noroiul gros, batul meu a parut sa dea inapoi. Pamantul insusi parea sa aiba o inteligenta care ma avertiza ca e pericol de alunecare.

Imi intindea oare Mama Pamant o mana de ajutor?

Mi-am amintit de o plimbare in muntii din Camifornia. Nu mi-am dat seama ca soarele va apune atat de repede si m-am pomenit coborand in intuneric. Numai ca nu era intuneric. Pamantul insusi radia o stralucire care era suficienta pentru a lumina drumul. Fusesem foarte surprinsa si, cand i-am povestit unei prietene indiene, ea a spus: “Cum, nu stiai?” Am simtit ca sunt proasta si ca nu stiu nimic despre miracolele naturii.

Acum, Mama Pamant avea din nou grija de mine. Oare de ce o distrugeam, dovedind ca nu luam catusi de putin in considerare cat de mult suntem unul parte din celalalt?

Foarte subtil, am simtit prezenta ingerului meu. Ariel este cu mine, ma gandeam.
“Simte ce inseamna sa fii singura”, il auzeam spunandu-mi in cap, “sa fii lipsita de asa-zisa siguranta, sa fii una cu natura, sa fii numai tu cu tine insati.”

Am respirat adanc si am inceput sa o iau inapoi pe urma pasilor mei, sigura acum ca trecusem pe langa sageata galbena.
Trebuie sa fiu atenta cand merg, ma gandeam, pivind inapoi dupa fiecare metru, ca sa gasesc sageata galbena. Trebuie sa gasesc o cale de mijloc in a simti, ramanand echilibrata si constienta, dar permitand si altor dimensiuni sa ma ghideze.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *