In momentul in care o persoana insetata de cunoastere interactioneaza cu volumul ,,Cele o mie de nume ale bucuriei” scris de Katie Byron si Stephen Mitchell, apartinand editurii Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro), este posibil ca intregul sistem de gandire si convingeri sa fie zdruncinat pentru a patrunde intr-un taram in care concepte precum iubirea, moartea, Dumnezeu sau constiinta sunt redefinite pentru a putea fi (re)traite si mai apoi interiorizate.
De ce s-ar intampla acest lucru? Motivul este simplu: Katie Byron este acel tip de autor care ne indeamna sa nu privim in sus pentru a-l gasi pe Dumnezeu si raspunsurile la intrebarile noastre, ci sa privim cu ochii larg deschisi spre noi insine.
Folosind metoda introspectiei si adresand cele 4 intrebari:
1. Este adevarat?
2. Poti sti ca este absolut adevarat?
3. Cum reactionezi cand dai crezare acestui gand?
4. Cine ai fi in absenta gandului?,
Katie Byron ne ajuta pe fiecare dintre noi sa ne redefinim intrebarile existentiale, avand o cu totul alta perspectiva asupra raspunusurilor si felului in care le integram in viata noastra.
In momentul in care ajungem sa constientizam ca suntem mai presus de gandurile noastre, valul iluziei asezat pe fetele noastre incepe sa dispara treptat pentru a fi inlocuit de claritatea pe care numai prezentul poate sa ne-o ofere.
Astfel, secretele timpului incep sa fie cernute prin sita prezentului pentru a constientiza ca trecutul si viitorul sunt fete ale aceleiasi monede numita prezent. In momentul in care acceptam prezentul, grijile cu privire la viitor, cat si regretele trecutului se risipesc in fata a ceea ce exista, in Aici si Acum. Acesta devine momentul preferat al sufletului, momentul in care se pregateste pentru o noua experienta, insa fara a o astepta. Este momentul in care detasarea imbratiseaza fiecare treapta ce urmeaza a fi pasita in procesul de dezvoltare personala si evolutie spirituala in care fiecare dintre noi se include.
,,Orice persoană care e în armonie cu tot ce există nu are un trecut pe care să-l proiecteze ca viitor, aşa că nu aşteaptă nimic. Orice ar apărea, e mereu proaspăt, strălucitor, surprinzător, evident şi e întocmai ceea ce are nevoie. Îl vede ca pe ceva pentru care n-a făcut nimic ca să-l merite. Se minunează cu privire la modul în care se petrec lucrurile. Nu face distincţie între sunet şi absenţa sunetului, între a vorbi despre un lucru sau a-l trăi, între a-l vedea sau a fi chiar acel lucru, între a-l atinge sau a se lăsa atinsă de el. Trăieşte în dragoste constantă.
Viaţa este chiar propria poveste de dragoste. Pentru o astfel de persoană, totul este nou. N-a mai văzut nimic înainte de asta. Nu deţine nici un crez care să poată aduce atingere înţelegerii pe care o are în raport cu realitatea. În inocenţa condiţiei celui-care-nu-ştie, în înţelepciunea de a nu trebui să ştie, constată că tot ceea ce apare în momentul prezent e binevoitor, întotdeauna. Ea le îngăduie tuturor lucrurilor să vină, întrucât ele vin oricum; nu e ca şi cum ar fi putut alege. Ea permite tuturor lucrurile să treacă, deoarece ele trec oricum, cu sau fără consimtamantul său.
Îşi găseşte plăcerea în această venire şi în această plecare. Nimic nu apare decât în momentul în care e nevoie de acel ceva, nimic nu trece decât atunci când nu mai e necesar. Îi este foarte limpede acest lucru. Nimic nu e irosit; nu există niciodată prea mult sau prea puţin. Nu aşteaptă rezultate, pentru că nu are niciun viitor. Îşi dă seama de eficienţa şi de necesitatea căii, cât de plină este, cât de bogată, dincolo de orice concept pe care-l are despre ceea ce ar trebui să fi e. Iar în această realizare, viaţa sa e mereu reînnoită. Ea însăşi ţine de cale, întotdeauna deschisă înspre ceea ce vine, întotdeauna mulţumită. “
Astfel, desi urmatorul pas este in aparenta gol si nesigur, tocmai acceptarea a ceea ce este asigura totalitatea prea-plinului vietii, cat si placuta lipsa de a mai opune rezistenta experientelor care se contureaza in fiecare moment.
