Randurile care urmeaza vor fi scrise pentru parinti.

Si vom incepe cu un adevar simplu, banal de simplu: Fiind parinti, uitam ca am fost copii. Dar acest adevar se ascunde atat de bine in interiorul nostru incat uitam ca l-am inabusit acolo, printre alte emotii care asteapta sa prinda glas.

Si, dupa cum v-am obisnuit, va prezint exemplul personal care a dat nastere acestui articol:

O prietena care abia a trecut de varsta de 20 de ani are o viziune foarte clara despre felul in care isi doreste sa fie copilul ei. Inainte de toate, clar o sa fie fetita. I-a stabilit numele pe care il va avea, cursurile de patinaj la care va fi data inca de la o varsta destul de frageda si varsta pana la care nu are voie sa se indragosteasca.

La o prima vedere, ne amuzam de un astfel de scenariu: de ,,viitoarea mamica” ce isi da ochii peste cap si priveste in departare gandindu-se la copilul sau nenascut. Insa stim ca in realitate lucrurile nu stau deloc asa, ci, din contra, pentru parinti rolul pe care il joaca devine destul de imprevizibil adesea…

Fiind parinti, uitam ca am fost copii. Uitam ca nici parintii nostri nu au putut controla domeniul in care noi am ales sa excelam, ca in momentul in care sufletul ni s-a deschis total in fata iubirii, vocile din fundal se auzeau in surdina. Uitam ca ne-am criticat parintii de atatea ori, desi intentia lor a fost una onesta, poate chiar salvatoare…

Ne intoarcem astfel in acelasi punct din care am plecat de prea multe ori. Si vrem sa dam crezare gandului ca nu vom fi precum proprii parinti, ca nu le vom repeta greselile, ca vom fi mai atenti si vom acorda mai mult timp. Insa de cele mai multe ori, lucrurile nu sunt deloc asa.

Nu stiu daca solutia ar fi sa renuntam sa visam la ceea ce copiii nostri vor deveni. Este un fapt omeneste acceptat in procesul nostru de dezvoltare personala. Nu stiu nici daca solutia ar fi sa le dam o libertate atat de mare incat sa-i vedem cum se pierd usor din cauza faptului ca nu au primit indrumarea noastra. Cumva, niciuna dintre cele doua extreme nu este sanatoasa.

Desi nu veti regasi in cele ce urmeaza sfaturi pentru parinti, mi-ar placea, insa, ca uneori sa nu ne raportam cu posesivitate la copii si sa intelegem ca desi sunt parte din noi insine, au deplina libertate de a schimba traiectoria care pare sa fie stabilita pentru ei. Poate ca parintele ar trebui sa caute in sertarele trecutului imaginea vie a copilului care a fost pentru a-l intelege pe copilul ce va urma sa vina. Sau poate ca de aceea nastem copii: sa ne amintim de noi insine. Pare o manifestare egoista, taioasa, incontrolabila, dar fara de care nu putem evolua.

De fiecare data cand adultii uita cine sunt, poate ar trebui sa priveasca in ochii propriului copil si sa-si dea voie sa elibereze energia aceea stagnanta care isi cere drepturile de a fi descatusata. Si vazand toate darurile pe care copiii ni le aduc in mod inconstient, deloc voit, oare mai avem vreun drept sa-i modelam?

Cred ca dam nastere unui copil atunci cand avem nevoie sa luam totul de la capat.

Cand credeam ca nu mai avem putere sa radem, oare putem reactiona altfel decat razand atunci cand vedem fata aceea mica si luminoasa care ne zambeste? Daca am trecut in extrema ordinii, oare ne putem supara cand privim firescul si frumusetea dezordinii jucariilor care transforma casa intr-o lume a basmului? Cand credeam ca am invatat atat de multe despre viata, oare nu devenim din nou restantierii vietii atunci cand reluam lectiile, de aceasta data dintr-o perspectiva mai pura?

Desi acest articol este dedicat parintilor, ii dam voie si copilului interior sa-l simta si sa raspunda intrebarilor adresate. Poate ca o va face mai bine decat adultul in spatele caruia se ascunde…