drept la replica in fata vietii
Ma intreb adesea daca exista vreun drept prin care omul ii poate da vietii o replica. Si fara sa fie nevoie de avocati ai apararii, el sa simta ca poate purta un dialog cu viata.
Cumva, viata vrea sa ne pacaleasca uneori, vorbind in numele nostru. Ba chiar putem spune ca se afla cu un pas inaintea noastra si se mai uita din cand in cand in spate sa vada daca o urmam.
Din anumite puncte de vedere, viata are tot dreptul la un monolog. Si afirm acestea deoarece omul alege sa ii raspunda in special in momentele de frustrare, de nelinisti si griji, in momentele de intensitate maxima negativa, iar replica lui este una taioasa, plina de resentimente si reprosuri.
Nu imi dau seama daca detinem acest drept, insa cu siguranta multi dintre noi am observat momentele in care nu am mai putut indura ciclicitatea evenimentelor din procesul nostru de dezvoltare personala, intrebandu-ne simplu ce se vrea de la noi.
Un bun prieten se cearta cu viata in fiecare zi. Nu intelege cu ce a gresit si ridica des privirea spre cer cu speranta ca va primi un raspuns. Oare pe un astfel de om il mai poate linisti afirmatia ca “Nimic nu este intamplator” si ca “Exista o ordine in acest Univers”? Oare cineva care inchide telefonul la auzul unei vesti proaste despre familia lui mai poate crede ca viata isi urmeaza ritmul? Sau oare cineva care primeste subit vestea despartitii mai poate avea incredere in viata?
Avand ca punct de plecare acest context, cred ca ne putem indrepta in doua directii principale: fie ne impotrivim vietii, fie ne abandonam ei. Dar poate ca adevarata eliberare porneste chiar din aceasta impotrivire, din cele mai taioase si reci replici, din refuzul realitatii, din vinovatia ca am trait intr-o minciuna in tot acest timp…
Cred ca de cele mai multe ori ne temem sa-i adresam vietii cuvinte dure. Nu stiu cum face, dar cumva ne determina sa credem ca ne poate domina, ca ne poate intoarce cuvintele in defavorea noastra… Si nu-mi dau seama daca cel mai mare act de curaj este acela de a infrunta cu inversunare viata sau acela de a o imbratisa, sub toate aspectele sale. Stiu doar ca la nivel uman, acest din urma lucru pare imposibil…Insa o mica licarire de incredere in viata poate fi mai puternica decat cel mai asurzitor strigat.
Nu mi-am raspuns la intrebarea adresata initial si nu stiu daca, de fapt, cautam un raspuns. Cred ca doar ma intrebam…
Voi ce parere aveti?
cred ca este vorba despre nevoia de a da replici vietii ca in final sa constati cum tot ea, uneori aparent rece, iti furnizeaza acelasi rezultat rece si nedorit.oricat ne-am spumega, lucrurile vor fi asa cum le decide ea…viata.nu stim exact, de ce viata ingaduie oameni care in pragul depresiei se sinucid, nu stim de ce totusi ingaduie razboaie desi ar putea sa faca un simplu gest si toate sa se stearga,nu stim si nu intelegem de ce e nevoie sa ne zbatem pt propriul rezultat spiritual, cand mai bine ne facea din start intelepti si buni, si blanzi etc..de ce e nevoie de aceasta purificare? si de ce nu putem primii plocon doar? poate ca Dumnezeu are atata bun simt incat nici macar nu intervine sa te manipuleze spre a a face bine..desi ar putea-o face…atat de mult ne iubeste.libert arbitru perfect liber.la un eventual divort, nu ai ce sa ii reprosezi(ex: ca nu te-a lasat sa alegi, ca te-a manipulat, ca a ales in locul tau etc.)
da, asa este. de foarte multe ori, replica pe care o dam vietii este precum un ecou care ne intoarce tot catre noi insine.