Cum știm când facem o proiecție și când vedem lucrurile așa cum sunt, în justa lor măsură?
Cred că schimbul de replici cel mai des întâlnit în ultimul timp, de când a început toată polarizarea în care ne aflăm și în care există două tabere pe absolut orice subiect, este următorul: Faci o proiecție. Ba nu, tu faci. Ba tu. Ba tu.:))))
De aceea, cred că e necesar să înțelegem corect termenul “proiecție”, atât de des întâlnit în ultimul timp.
Pe scurt, dau mai jos câteva elemente de bază care să ne folosească tuturor în procesul de autoanaliză.
În contrapartidă, a vedea lucrurile echilibrat, așa cum sunt în justa lor măsură înseamnă:
Cu alte cuvinte, a-ți spune un punct de vedere despre orice, a vorbi despre cum vezi tu lucrurile atât timp cât o faci asumat, echilibrat și cu respect pentru toată lumea implicată, nu poate fi numit proiecție.
Proiecția intervine atunci când încărcătura emoțională din spatele a ceea ce spui este prea mare și îți pierzi obiectivitatea si echilibrul legat de acel subiect. Nici nu mai e vorba despre subiectul de discuție în sine, ci despre părți din tine aflate in suferință care se revarsă în direcția celuilalt participant la discuție.
În general, ca modalitate de identificare, putem să reținem acest aspect:
CU CÂT EMOȚIA ESTE MAI DISPROPORȚIONATĂ FAȚĂ DE O SITUAȚIE, cu atât e mai probabil ca acolo să existe o PROIECȚIE.




