Familia este un arbore magic in interiorul tau

De curand, a aparut la editura Philobia cartea “Ma dor stramosii. Psihogenealogia sau cum sa ne schimbam viitorul cunoscandu-ne trecutul”, sub forma unei colectii de interviuri cu cele mai mari nume la ora actuala in domeniul psihogenealogiei si al abordarii transgenerationale.

Redau mai jos cateva fragmente din interviul cu un om care mi-a atins in mod irevocabil sufletul: Alejandro Jodorowski, om de teatru, scenarist, specialist in tarot si creator al unei forme originale de psihoterapie samanica, numita “psihomagie”, unul dintre primii care au descoperit importanta arborelui genealogic in constituirea psihicului uman:

“-Mai intai, trebuie sa stim sa ne plasam pe noi insine in propriul arbore genealogic si sa intelegem ca acest arbore nu apartine trecutului: el este foarte viu si prezent, in interiorul fiecaruia dintre noi! Arborele traieste in mine. Eu sunt arborele. Eu sunt intreaga mea familie. Atinge-mi piciorul drept si tata o sa inceapa sa vorbeasca, pune-mi mana pe umarul stang si bunica o sa inceapa sa geama! Cand ma cufund in trecutul meu, intru, de asemenea, in cel al parintilor mei si al strabunilor. Nu avem probleme individuale: intreaga familie este in joc: inconstientul familial exista. De indata ce constientizati ceva, faceti toata familia sa constientizeze acel lucru. Sunteti ca o lumina. Cand un mar apare dintr-un arbore, tot arborele se bucura. Daca va faceti treaba cum trebuie, va curatati de uscaciuni intregul arbore genealogic.

Problema este ca multi oameni se ataseaza de suferintele lor. O femeie se vaita: <M-a parasit iubitul.> Eu ii spun< Vom analiza motivul. >Ea nu-i de acord: <Nu, n-are rost. Stiu ca sufar, dar asa si trebuie.> Eu ce sa mai fac atunci? Probabil femeia gandeste asa pentru ca in copilarie nu a avut parte de afectiune si a ajuns sa nu se mai recunoasca pe sine insasi decat in suferinta. Multi oameni destesta sa sufere, dar nu se pot detasa de suferinta, pentru ca tocmai asta le da senzatia ca traiesc.

– Ce e de facut, atunci?

Sa traversam “marile ape”, adica sa ne depasim pe noi insine, incepand cu trupul nostru, sa depasim conceptia pe care ne-am facut-o despre noi insine, apoi diferitele parti din fiinta noastra, mergand in linie dreapta, pana ce ajungem la Dumnezeu…Care este scopul? Sa ne impacam cu propriul inconstient. Nu sa ne eliberam de inconstient(asta e imposibil), ci sa facem din el un aliat.

Daca propriul inconstient este un aliat, pentru ca i-am invatat limbajul si detin, astfel, cheia tainei sale, el incepe sa lucreze pentru mine: trece in serviciul meu si eu in al sau, asa ca vom functiona impreuna. Familia este inconstientul fiecaruia. Scopul nu este, asadar, sa devii autonom in raport cu propria familie, ci sa fii capabil sa intelegi legatura cu ea si sa faci din ea un aliat, unul aflat in interiorul tau. Eu nu vorbesc de persoanele fizice care se afla intr-un loc sau altul, vorbesc de familia care se gaseste in interiorul nostru. Avand o familie inauntru, eu trebuie sa-i prelucrez fiecare caracter ca pe un arhetip. Este gresit ca in forul meu interior sa imi pastrez nivelul de constiinta numai pentru mine, ci trebuie sa-i dau fiecaruia dintre ei, sa-i inflacarez, sa-i inalt. Tot ceea ce le dau lor, eu imi dau mie si daca ma lipsesc pe mine de ceva, ii lipsesc si pe ei. Personajele mostruoase le voi transforma. Operand o transmutatie, le voi da tuturor nivelul meu mental. Trebuie ca in interiorul meu sa fac din toti parintii si strabunii mei niste fiinte realizate. Se spune chiar: <Si cainele este Buddha>. Ceea ce inseamna ca si tatal meu si mama mea sunt Dumnezeu, ca unchii si matusile mele sunt, de asemenea, Buddha. Si atunci trebuie sa incerc sa vad divinitatea lui Buddha in fiecare personaj al familiei mele. Este oare vorba despre persoane care au deviat de la divinitate? Au ele inima plina de ranchiuna, mintea plina de idei nebunesti, sexul le e dominat de dorinte perverse?

Ei, bine, asemenea unui cioban cu oile sale, trebuie sa-i readuc pe calea ce buna. In mine insumi, trebuie sa-mi repun familia pe drumul cel bun, sa fac o curatenie a nevoilor, a dorintelor, a emotiilor. Iata misiunea: o munca de vindecare a arborelui si nu, asa cum ne-am putea imagina, o eliberare de arbore. Nu e vorba de a atinge o presupusa independenta…Este ca si cum as vrea sa fiu independent de societate, de lume, de cosmos. Independent de respiratia mea! Asa ceva nu este posibil. Chiar daca devii pustnic, apartin societatii si universului.

-Cum voi lucra astfel asupra familiei mele?

– In imaginatie. Trebuie sa cream acest vis de perfectiune in interiorul nostru. Asa ne vindecam de aceasta enorma rana. Apoi, putem transmite aceasta vindecare copiilor nostri…Ea poate lua o infinitate de forme. In ceea ce ma priveste, am scris acest roman intitulat L’arbre de Dieu pendu. Altii o fac prin pictura. Altii prin teatru.Fiecare trebuie sa-si gaseasca propria metoda prin care isi poate imbunatati imaginea de sine.

– Dupa ce ne dam seama ca arborele este vindecat-sau pe cale de vindecare?

– Arborele va fi mereu definit de fructul pe care-l produce. Daca fructul este amar, chiar daca provine dintr-un imens arbore maiestuos, nu e bun. Daca fructul este bun, chiar daca provine de la un amarat de arbore inconvoiat de tot, atunci este minunat. Arborele din noi este toata familia noastra, trecuta si viitoare-iar noi, noi suntem fructele.

Pentru continuarea interviului, va recomand din suflet citirea cartii ““Ma dor stramosii. Psihogenealogia sau cum sa ne schimbam viitorul cunoscandu-ne trecutul”, editura Philobia.